Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Patru poeţi de Alex. Ştefănescu


Daniel Bănulescu
Un poet român cu biografie de prozator american. Un nonconformist care îi epatează până şi pe nonconformişti. Un solitar dornic de afecţiune care încearcă să se facă iubit luând umanitatea de guler şi zgâlţâind-o. Aşa ar putea fi definit Daniel Bănulescu, autorul volumelor de versuri Te voi iubi pân' la sfârşitul patului, 1993, Balada lui Daniel Bănulescu, 1997, Republica Federală Daniel Bănulescu, 2000. Manifestările lui excentrice au reuşit de mai multe ori, după 1989, să atragă atenţia unui public care părea definitiv pierdut pentru literatură.
Daniel Bănulescu s-a născut la 31 august 1960 ("la Maternitatea Giuleşti din Bucureşti", cum precizează chiar el cu umor într-un c.v.). Are pregătire de inginer, fiind absolvent al Facultăţii de Foraj şi Exploatarea Zăcămintelor, din cadrul Institutului de Petrol şi Gaze Ploieşti. Şi-a câştigat existenţa ca lăcătuş mecanic, desenator tehnic, inginer, secretar de redacţie, ziarist, paznic de noapte şi uneori ca scriitor. A reuşit să devină personaj în romanul unei cunoscute scriitoare şi a scris el însuşi două romane care au făcut vâlvă: Te pup în fund, conducător iubit! şi Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti, 1998.
în poezia lui Daniel Bănulescu se face o feerică risipă de fantezie, umor şi inteligenţă artistică. Ca o superproducţie cinematografică hollywoodiană, această poezie este plină de privelişti panoramice, de figuranţi, de elemente de cascadorie (lingvistică), de efecte speciale, de tot ceea ce s-a inventat - şi a mai inventat şi autorul - în materie de tehnică poetică.
Autoportretul poetului este şocant:
"Am ratat totul/ Cum am găsit un bun prilej de ratat l-am ratat/ Cum am dat peste o ocazie din care să mă fi salvat am pierdut-o/ Am ajuns cu nebunia mea aproape de tâmpla lui Dumnezeu -/ Mi-aş fi construit o muzicuţă/ Din sexele tuturor femeilor pe care le-am cunoscut"... (De mâine ne vom întâlni direct în copac).
Ideea cu muzicuţa confecţionată din sexele femeilor întrece tot ce ştiam în materie de teribilism. Şi totuşi, după depăşirea momentului de consternare, ea ni se impune ca o expresie a insaţietăţii existenţiale, a disperării, a sentimentului că se duce în neant "clipa cea repede ce ni s-a dat".
Daniel Bănulescu se străduieşte să fie strident numai şi numai ca să se facă auzit. Lăsăm la o parte faptul că nu reuşeşte să fie strident, întrucât are o graţie înnăscută care armonizează orice extravaganţă, dar scopul lui acesta este: să se facă auzit. El se adresează cititorului ca unei statui dintr-un parc. Lipsa de reacţie a interlocutorului de piatră îl exasperează şi îl face să strige tot mai tare, să se scălâmbăie, să se poarte ca un exhibiţionist. Iar în cele din urmă să recurgă la o recuzită poetică spectaculoasă şi costisitoare.
Referirile frecvente şi provocatoare la viaţa sexuală ţin de aceeaşi dorinţă de a tulbura, de a răvăşi, de a face lumea atentă fie şi numai pentru câteva secunde. Nu este vorba de o obsesie sexuală, ci de o obsesie a comunicării.
în încercarea lui - inutilă - de a se face auzit, autorul se simte solidar cu toţi scriitorii din istoria literaturii universale. Cărţile lor i se înfăţişează ca monologurile unor nebuni, iar bibliotecile îi smulg o exclamaţie infamantă:
"Câtă disperare în aceste case de toleranţă/ Ale înţelepciunii!" (Biblioteca Municipală "Mihail Sadoveanu").
Sentimentul indiferenţei cititorului (al indiferenţei lumii, al indiferenţei lui Dumnezeu) constituie esenţa poeziei lui Daniel Bănulescu. Excentricul poet este de fapt un personaj tragic.



Mihail Gălăţanu
Mihail Gălăţanu s-a născut poet (la 11 septembrie 1963, la Galaţi). Când şi-a făcut apariţia în literatura română, acum mai bine de douăzeci de ani, a fost considerat de câţiva observatori ai fenomenului literar un adolescent atins de geniu. Faptul a rămas însă fără consecinţe. Regimul politic din România nu avea nevoie de un Arthur Rimbaud şi nici măcar de un Nicolae Labiş. Tânărul poet a aşteptat cu anii până i s-a publicat volumul de debut, Ştiri despre mine, 1987, şi acela supus în prealabil de cenzură unei cuminţiri forţate.
Căderea comunismului n-a adus nimic nou în receptarea poeziei lui Mihail Gălăţanu. Editori opaci sau mercantili au lăsat manuscrisele poetului de o inutilă precocitate să zacă prin fişete până s-au acoperit de praf. Cititorii înşişi s-au îndepărtat tot mai mult de starea de spirit necesară accesului la poezie. Doar câţiva admiratori, şi ei tot mai obosiţi, au continuat să se delecteze cu versurile de o frumuseţe îndrăzneaţă şi rafinată, uşor perversă, ale autorului nedreptăţit.
în toată această perioadă, Mihail Gălăţanu a continuat să scrie, cu o tenacitate surdă, de Sisif, şi cu o iluminare trăită pe cont propriu, până la autism. Nimic nu l-a descurajat. Din strădania lui au rezultat câteva mii de poeme, păstrate în dezordine. Dintre ele, câteva sute sunt extraordinare, prin forţa lor vizionară şi prin utilizarea limbii române cu o virtuozitate mefistofelică.
Dacă n-ar mai scrie nimic şi s-ar ocupa numai de administrarea acestei averi literare, poetul şi-ar asigura un loc în istoria literaturii române şi ar trăi fără griji până la sfârşitul vieţii. Un poem ca Lunaticii, ca să luăm un singur exemplu, ar ajunge în manualele şcolare şi ar avea parte de tot atâtea comentarii critice ca După melci de Ion Barbu sau 11 elegii de Nichita Stănescu. Poemul este conceput ca monografia unei populaţii de stafii. Autorul "explică" unde trăiesc lunaticii, ce obiceiuri au, cum comunică între ei. Simularea spiritului metodic al unui etnograf în descrierea unei halucinaţii este de mare efect. Enunţurile cu caracter - aparent - strict informativ devin până la urmă documentul unei realităţi stranii, revers al realităţii cu care suntem familiarizaţi. Poetul developează sub ochii noştri o peliculă pe care apare - vagă şi totuşi înfricoşătoare - imaginea unui dincolo:
"Ei păşesc pe lună/ mergând cu capul în jos/ încât îşi fac răni adânci/ lovindu-se de munţii pământeni/.../ ce îşi spun nu se aude/ doar mişcarea calmă a maxilarului/ insinuează sunete, articulaţii/ între materie şi materie/ pe cuburi onirice scriu cifrele de la 1 la 6/ 1, 2, 3, 4, 5, 6,/ fiecare număr pe câte o faţă/ şi le aruncă râzând prin/ mânecile sperietoarelor din câmpuri/.../ cu braţele întinse perfect înainte/ paralel cu tălpile/ merg pe fuioare crăieşti de mătrăgună/ pe muchiile săbiilor din panopliile vechilor muzee/ pe sârmele de înaltă tensiune/ şi râd, râd/ dezvelindu-şi dinţi divergenţi, orbitori/.../ Ei intră şi ies prin oglinzi/ trântind uşi metafizice/.../ Prin ei se văd ca la radiografii/ echinocţiul de iarnă/ mâinile cucutei clătinând steaua/ în somnul ospiciului/ buza despicată a albiilor selenare/ iarba murdărită de vaxul cazon/ petroleumul ierbilor negre ale subpământurilor/ congestia pulmonară a puberilor tuberculoşi/ semiluna cosind câmpul învineţit al nopţii/ ei sunt ca stânjeneii pâlcuind/ pântecul mireselor moarte/ ca podurile peste eufraturi în vacuum/ reţele de alveole aeriene/ sparte-n cristalele de heroină ale zăpezii."
Judecând după biografia sa, Mihail Gălăţanu "şi-a tras realitatea pe piept ca o cămaşă" (cum spunea despre sine Marius Robescu). A fost lăcătuş-mecanic la Fabrica de Plase şi Unelte Pescăreşti din Galaţi, a urmat cursurile Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de maşini, a lucrat ca reporter la Flacăra, a călătorit mult în străinătate - unde a studiat printre altele jurnalistica -, s-a angajat la un moment dat şi la Ziarul financiar. în prezent este nici mai mult nici mai puţin decât redactor-şef la ediţia românească a revistei Playboy. Din tot acest periplu existenţial nimic însă nu l-a marcat. El a rămas în oricare împrejurare un poet, un vânător de himere. Cărţile de versuri care au urmat volumului de debut - Scrâşnind în pumni, cu graţie, 1993, Evanghelia lui Barabas, 1996, Bunicul Kennedy, 1996, Mireasa tuturor, 1997, Poetus captivus, 1999, Memorialul plăcerii, 2000, O noapte cu patria, 2001, Româna cu prostii, 2001 - au forţat oarecum, prin cantitatea mare de texte şi chiar şi prin scandal, intrarea poetului în conştiinţa publică, dar recunoaşterea sa deplină întârzie.



Ioan Es Pop
Ioan Es Pop se numără printre foarte puţinii poeţi care au reuşit să se impună după 1989. Criticii literari - Laurenţiu Ulici, Cornel Regman, Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Ion Pop, Ioana Pârvulescu, Dan-Silviu Boerescu, Dan C. Mihăilescu, Marin Mincu, Romul Munteanu ş.a. - au remarcat cu promptitudine şi fără să se contrazică între ei noutatea compactă, de meteorit, a modului său de a scrie poezie. Dar cine este Ioan Es Pop?
"M-am născut - explică el, cu o conştiinciozitate jucată - în satul Vărai din judeţul Maramureş la 27 martie 1958. Mama mea, Victoria, născută Ciocian, a fost toată viaţa ţărancă; a murit în aprilie 1999, la 66 de ani. Tatăl, Simion, este şi el ţăran, dar, vreme de peste cincisprezece ani, a muncit, în paralel cu lucrul pământului, la mină. Totodată, a fost diacon la biserica din sat din adolescenţă până mai deunăzi.
Am absolvit Facultatea de Filologie la Baia Mare în 1983, am fost repartizat în comuna maramureşeană Ieud ca profesor de limba şi literatura română şi am ocupat acest post până în 1989, toamna, când am hotărât să ajung cu orice preţ în Capitală, motiv pentru care am ales să lucrez ca muncitor necalificat la Casa Poporului. Din aprilie 1990 am avut şansa să fiu angajat corector la revista Luceafărul, la care apoi, de-a lungul a şapte ani, am fost, succesiv, redactor şi secretar general de redacţie. în paralel am lucrat la Cotidianul, Ultimul cuvânt, Zig-zag, PRO TV Magazin. în prezent fac parte din redacţia suplimentului cultural - Ziarul de duminică - al Ziarului financiar."
Cartea de debut a lui Ioan Es Pop - Ieudul fără ieşire, 1994 - este şi cea care l-a consacrat. în paginile ei, amintirea satului în care autorul a lucrat ca profesor se transfigurează, devine o realitate mitică:
"dacă aluneci acolo/ nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace./ fără margini este ieudul şi fără ieşire."
într-un stil de ţăran respectuos-ironic, poetul stă cu capul plecat şi cu căciula în mâini în faţa unui cititor pe care ştie că l-ar putea oricând doborî cu forţa cuvântului său. Cu o umilinţă prefăcută, el povesteşte epopeea eroi-comică a personajului său liric, Mircea, în satul din care nu se mai poate ieşi:
"dar mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis/ vai, a zis de mult voiam să-ţi împrumut ceainicul ăsta/ să ţi-l aşezi pe cap când treci dintr-o încăpere în alta,/ are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopţii// şi ia şi băţul cu care predau eu spania la geografie/ are să fie suliţa ta glorioasă -/ ridică-te şi îţi porneşte împotrivă, îm-/ plântă-ţi până la sânge bocancii în/ pântecul calului nostru de lemn/ coboară-n granada căzii de baie, doboară/ fluturele de pe lampă este monstrul ce ne pradă/ soarele din toaletă"
Pretinsa persiflare a Ieudului a provocat reacţia hilară - ca de coana Chiriţa - a unui profesor din partea locului, Ion Baciu, care într-un articol din Adevărul literar şi artistic l-a acuzat pe poet că a maculat imaginea satului şi l-a ameninţat că dacă se va întoarce vreodată pe acolo chiar că nu va mai găsi vreo ieşire. Această replică va rămâne probabil în istoria literaturii, ca o anexă (monstruoasă sau hazlie, depinde de unghiul din care e privită) a operei lui Ioan Es Pop.
Cărţile următoare ale poetului - Porcec, 1996, Pantelimon 113 bis, 1999 - sunt şi ele de o mare densitate lirică. Pantelimon 113 bis s-ar putea intitula şi Bucureştiul fără ieşire. Ioan Es Pop face aici cronica vieţii sale de acum, de fapt o metacronică, pentru că nu cuprinde nimic din ce se poate găsi într-un ziar:
"se vor spune mâine lucruri mari,/ dar nu atât de mari încât/ lumea să nu rămână aceeaşi.// ai adus chei mai mari decât uşile/ care trebuie descuiate.";
"apoi l-ai văzut pe măcelarul de la abatorul din colţ./ sta în genunchi, cu halatul plin de sânge/ şi securea alături. se ruga tăcut, cu capul într-o/ vâlvătaie de aur."
Singura schimbare sesizabilă constă în temperarea ironiei, care acum este foarte discretă, un fel de irizaţie a unor istorisiri sumbre.



Lucian Vasilescu
Lucian Vasilescu a târât şi el după sine ghiuleaua grea a ingineriei, până în 1989, ca Daniel Bănulescu şi Mihail Gălăţanu, pentru ca în 1990 să evadeze şi să se întoarcă acasă, adică în lumea poeziei, care reprezintă adevărata lui vocaţie. Născut la 23 octombrie 1958 în Ploieşti, el este în prezent stabilit în Bucureşti. Biografia sa profesională, spre deosebire de aceea a lui Mihail Gălăţanu, a fost valorificată ingenios în poezie, care, drept urmare, este încărcată de actualitate ca de un curent electric de înaltă tensiune.
"Slujbe - mărturiseşte Lucian Vasilescu - am avut multe, dovadă Cartea de muncă, probabil cea mai "groasă" carte a mea de până acum. Citez dintr-însa: inginer la Combinatul Petrochimic Borzeşti (Oneşti sau Gheorghe Gheorghiu-Dej), inginer la Rafinăria Vega - Ploieşti, inspector pentru judeţul Prahova al M.A.T.M.C.G.F.F. (sic!) - Ministerul Aprovizionării Tehnico-Materiale şi Controlului Gestiunii Fondurilor Fixe (acestea, până în 1990). După aceea: secretar de redacţie la revista Luceafărul, ziarist la Cotidianul, "expert" în relaţii publice la C.N.A. (Consiliul Naţional al Audovizualului), ziarist la Evenimentul zilei, apoi la Ziua, secretar general de redacţie la revista de actualitate editorială Cartea - editată de Fundaţia Nemira, muzeograf la Muzeul Literaturii Române, redactor-şef al revistei Câinele meu."
Dintre "slujbe", cea care i-a oferit cele mai multe sugestii pentru poezie a fost, fără îndoială, aceea de ziarist. Cu un simţ poetic sigur, Lucian Vasilescu a ştiut să vadă în gazetăria ieftină şi de succes la public practicată la Evenimentul zilei un spectacol tragic al simulării freneziei existenţei, o parodie a eroismului fiinţei omeneşti. Nimeni n-a mai reuşit până la el să valorifice poetic cu atâta vervă experienţa de gazetar.
Următoarele volume de versuri - Ingineria poemului de dragoste şi Sanatoriul de boli discrete, amândouă apărute în 1996 - se remarcă printr-o gesticulaţie carnavalescă, dincolo de care se întrevede suferinţa. Poetul intră temporar în competiţie cu poeţii generaţiei '80.
Volumul care reprezintă însă cartea lui de vizită, Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară, 2000, nu mai aduce aminte prin nimic de retorica optzeciştilor. Ceea ce produce o puternică impresie în timpul lecturii acestui volum este intensitatea calmă a trăirilor. Asemenea unui credincios fanatic, poetul ar putea face să se topească şi fierul cu fixitatea privirii lui. Pe el, nimic din ceea ce e omenesc nu-l perturbă şi nu-l iluzionează:
"Am născocit un cuvânt de forma trupului tău. Apoi altul./ Şi încă unul. Frumoase, de nerostit, într-o limbă nouă,/ bogată şi moartă. Unul câte unul./ Dar cuvântul ce-l căutam inimii mele tot nu se-arată./ Aşteaptă - răgazul scurt al vieţii nu e de-ajuns./ Ai moartea înainte pentru a spune ce ai de spus." (Spirt. Despărţirea vieţii în silabe).
într-o dispoziţie sufletească neagră, poetul se spovedeşte cititorului ca unui preot. Momentele jucăuşe sunt acum extrem de rare şi tocmai de aceea au farmec.
Dintr-un poet fantezist, dintr-un scamator al actualităţii care introducea în joben proza vieţii de fiecare zi şi scotea din el poezie, Lucian Vasilescu s-a transformat într-un poet auster şi meditativ. Forţa sa, care altădată stătea în cuvinte, stă acum în cuvânt.