Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Patru decenii de coerenţă (III) de Cosmin Ciotloş

O afirmaţie „tare” despre Marcel Proust, făcută la 19 mai 1951, poate sta fără probleme ca exergă pentru întreaga eseistică „sub camuflaj” de aici: „A trecut demult timpul când o carte îmi era necesară pentru simpla plăcere de a citi (cu toate că eu cred că niciodată plă- cerea aceasta n-a fost atât de simplă – adevăratul om cult crede că este şi un artist, în fine), aceasta îmi trebuie ca unui meşteşugar o unealtă şi, până s-o am, totdeauna îmi va lipsi ceva, în ciuda numeroaselor note, un volum întreg, luate acum doi şi trei ani când l-am citit [pe Proust, n.mea] imediat după lectura integrală a Comediei umane” (p. 155).
Exact aşa, ca un meseriaş de elită, „lucrează” Radu Petrescu pe texte din autorii care-i cad sub mână. Ritmul în care asimilează (şi, trebuie spus, în care-şi procură cărţile, încă din postadolescenţă) e aiuritor. Un indice de nume, adăugat unei viitoare ediţii a doua a acestui Jurnal, ar ocupa, probabil, câteva zeci de pagini. Unii, beneficiind de câte una sau două intrări, alţii dezvăluindu-se ca prezenţe constante, marcate de reveniri, aprofundări şi corecţii. Dacă e să ne limităm la scriitorii români, din prima categorie face parte Augustin Buzura, despre care Radu Petrescu afirmă tranşant că nu ar oferi publicului, în Feţele tăcerii, „distilatul”, ci numai „borhotul” (p. 837). În a doua, strălucesc câteva nume.
Sadoveanu, de pildă, cu care scriitorul a fost şi vecin, în Pitar Moş, e unul din obiectele admiraţiei sale. (Nu ca om: există câteva scene ridicole, electorale şi nu numai, al căror protagonist e autorul lui Haia Sanis). Într-un rând, la 25 septembrie 1950, notează, de pildă, că proza acestuia ar avea un aer de pastişă (prietenia cu Topîrceanu nefiind, deci întâmplătoare). E o observaţie redutabilă, pe care o putem plasa mai degrabă în ascendenţa celor ale lui Nicolae Manolescu (legate de „utopia cărţii”) decât în descendenţa diatribelor lui Sanielevici (care îl acuza pe tânărul Sadoveanu de exces de memorie...). Este, de asemenea, foarte cunoscut, din Ocheanul întors, paragraful în care Radu Petrescu reconstituie grafic tonalităţile frazelor din Fraţii Jderi (p. 250). Mai departe, Morminte, Cazul Eugeniţei Costea şi Paştele blajinilor ale aceluiaşi sunt puse în relaţie (dar, atenţie: prin scăderile lor !) cu Honorina lui Balzac, Chateaubriand şi André Chénier (p. 433).
Prin mijlocirea lui Sadoveanu, Radu Petrescu ajunge şi la omonimul său, Camil (pe care iniţial îl considera, ca dramaturg, extrem de inteligent, dar stilistic, cam prea „gazetar”). Descoperirea se produce în doi timpi. Corsi e ricorsi. Întâi, într-un număr al „Vieţii Româneşti”, îl surprinde pe autorul Ultimei nopţi... sadovenizând (cam în felul în care, peste ani, Negoiţescu îl va surprinde pe Alecsandri ermetizând în maniera lui Ion Barbu). „State Dobrovici a priceput şi a mulţumit celor doi prieteni”. Este fraza în care Radu Petrescu simte distinct un sunet desprins parcă din Ostrovul lupilor (p. 247). Altundeva, îi recunoaşte aceluiaşi un stil personal (chiar dacă, prin însăşi natura lui, proteic), transcriindu- i pe o întreagă coloană in quarto comparaţiile şi mirându-se în faţa neaşteptatei calofilii de care scriitorul dă dovadă. În fond, nu există procedeu mai „patent «literar»” (p. 220) decât comparaţia...
Pasiunea listelor se manifestă şi în două proiecte de antologie: una vizându-l pe Macedonski (la 8 octombrie 1956), foarte severă, reţinând, în afară de Rondeluri, prea puţine poeme; cealaltă, din acelaşi an, şi mai ambiţioasă, şi mai exigentă, dedicată prozei româneşti de la origini până în interbelic. Aici ar intra primele cinci-şase capitole din Letopiseţul lui Miron Costin, Negruzzi (cu Alexandru Lăpuşneanu), Hasdeu (cu Duduca Mamuca), Alecsandri (cu Balta Albă), Ion Ghica (cu Clucerul Alecu Gheorghiescu), G. Sion (Emanciparea ţiganilor), Caragiale (cu La hanul lui Mânjoală), Creangă (cu Moş Nichifor Coţcariul), apoi Slavici, Hogaş, Brătescu Voineşti, Sadoveanu, Pătrăşcanu şi Al. O. Teodoreanu (cu Un porc de câine). Discutabil sau nu, acest cuprins virtual era gândit de un tânăr care nici nu împlinise 30 de ani, în anii în care trecere avea Străinul lui Titus Popovici.
Tot de liste se preocupă autorul Jurnalului în momentul în care, după lungi diligenţe, reuşeşte să pună mâna pe Finnegans Wake. Intenţia lui (câţi n-o vor fi trăit ?) e aceea de a extrage din babilonia lui Joyce, toate cuvintele cu radical românesc. În 1977, la 2 aprilie, la aproape o lună de la teribilul cutremur (care nu apare menţionat, totuşi, nici măcar retrospectiv), investigaţia e gata: sunt, în totului tot 24 de sintagme ce aduc mai mult sau mai puţin cu limba română (p. 901). Înainte de asta (în 1961), prozatorul citise Ulysses, traducând porţiuni masive din el. Cu ani buni înainte, deci, de prima (şi momentan singura) versiune autohnonă, datorată lui Mircea Ivănescu.
Frecvente sunt şi incursiunile pe terenul „etimoanelor culturale”, pe care Radu Petrescu le identifică în cele mai neaşteptate locuri: cutare rezumat din cutare istorie e datorat Jurnalului lui Renard (p. 457); cutare roman poliţist dintr-o revistă interbelică ar putea fi opera tacită a unui mare critic (p. 392); cutare episod din Balzac aminteşte de raţionamentele fulgerătoare ale lui Tacit (p. 127). La 18 iulie 1950, recitind Ion şi căzând peste nişte rânduri cu desăvârşire monotone, Radu Petrescu îşi pune (fără ipocrizie, ceea ce e delicios) probleme: „încă nu ştiu dacă un scriitor îşi poate permite asemenea fraze”.
Fără îndoială că, parcursă din scoarţă în scoarţă, acest Jurnal, de peste 1000 de pagini, este şi o „carte a prietenilor”. Însă categorisirea trebuie nuanţată: Radu Petrescu pare să fi făcut loc chiar şi în devotamentul său fratern spiritului critic. Rareori asistăm la declaraţii efuzive. Vor fi existat, faţă către faţă, nu contest, dar caietele nu le notează. Sunt, în schimb, notate momentele de criză, „infidelităţile” şi maliţiile unor Petru Creţia, Mircea Horia Simionescu sau Tudor Ţopa. Cele mai multe astfel de sincope au la origine lipsa de receptivitate a acestora faţă de scrisul lui Radu Petrescu. Nu despre negări violente e vorba (în materie de negări, campionul absolut rămânând autorul Jurnalului), ci despre mici, minore chiar, cârcoteli. La 20 noiembrie 1955, ultimul se arată nemulţumit de tonul pe care-l capătă aceste însemnări după 1949. Ceea ce pare să fie o culpă inexcuzabilă. Relatările despre aceşti, până la urmă, intimi au mereu o doză de suspiciune. În 1976, Creţia se arată îngrijorat de un articol al lui Eugen Barbu a cărui victimă indirectă are senzaţia că ar fi el însuşi (p. 876). Deşi pe moment empatizează, Radu Petrescu nu se poate abţine, doi ani mai târziu (la p. 923) să nu răsucească şi el cuţitul în rană: detectează „două ignominii” în prefaţa (scrisă de Creţia...) volumului VII din Opera lui Eminescu. Una dintre ele e legată de un anacolut („oglindeşte câte ceva... cât şi...”) pe care editorul l-ar fi comis. Nod în papură...
Rezultă destul de limpede, din aceste exemple şi din altele pe măsura lor, că scriitorul n-a avut decât în chip superficial vocaţie socială. Între prieteni şi cunoştinţe, Radu Petrescu se comportă ca la baschet: simplul contact e considerat fault. Vrea, de pildă, să amâne (a câta oară ?) susţinerea tezei de licenţă doar pentru că simte că nu e cazul să-l mai deranjeze pe Piru (de care, oricum, era extrem de apropiat). Foarte interesant e, apropo de aceste permanente rezerve, felul în care priveşte el însăşi ideea de asociere. Târziu, în 1981, vorbeşte cu suspiciune despre ceea ce Adriana Babeţi „cu Dan Culcer şi cu atâţia alţii, numeşte Grupul de la Târgovişte” (p. 1018). În studenţie (1948, 1949), se arată deranjat (în repetate rânduri) de zvonurile care acreditează ideea că ar fi, el, component (sau cap) al unui cenaclu. Vor fi fost de vină şi vremurile, foarte puţin prielnice pentru asemenea reuniuni. Dar pentru alţii, asemenea oprelişti au contat mai puţin decât par să fi contat pentru Radu Petrescu. O nouă probă oferă un episod din 1979: fiind membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor, prozatorul participă la faimoasa şedinţă în care e incriminat plagiatul din Incognito. Ocazie numai bună pentru a schiţa o scenă de breaslă fabuloasă (aşa cum e aceea din jurnalul lui Zaciu). Radu Petrescu n-o exploatează. Reţine doar poziţia lui în sală, votul şi două-trei replici pasagere. Aşa încât, din întreaga vânzoleală nu se reţine decât un singur amănunt pitoresc privitor la ţinuta prea cambrată a poetei Florica Mitroi.
Nu mai e loc, desigur, pentru un inventar detaliat al lor, dar trebuie spus că nici scenele cotidiene, de o banalitate în fond pe care numai viaţa (nu şi arta) reuşeşte s-o emane, nu sunt străine de farmecul acestui Jurnal. Primele flirturi cu Adela, colega care avea să-i devină soţie, primele încercări ca tată (uimit de precocitatea adorabilă a celor doi copii), momentele în care construieşte, împreună cu „Ţoncu” un gard de nuiele sau când, alături de tânărul Traian Coşovei (tatăl regretatului poet optzecist) găteşte o mămăligă sunt, toate, memorabile detalii de proză scurtă. Li se adaugă, mai apoi, episoade de veritabil masochism (Radu Petrescu lăsându-se păcălit făţiş de un escroc mediocru doar pentru a-i studia acestuia comportamentul, detaliu cu detaliu) sau de tragedia, urbanistică (dărâmarea casei lui Maiorescu, dărâmarea celei a lui Macedonski) ori literară (morţile marilor scriitori, de la Blaga la Sadoveanu sau Călinescu, toate înseriate la începutul deceniului al şaptelea).
Făcea vogă cândva între criticii noştri o sintagmă un pic respingătoare prin maximalismul ei faraonic: romanul total. Adică şi politic, şi social, şi erotic, şi psihologic, şi... şi.. şi... Azi, slavă Domnului, a ieşit din uz (oricum era folosită discreţionar şi inflaţionist). La sfârşitul lecturii acestui atât de coerent (interior şi exterior) Jurnal, constat că-mi vine s-o folosesc eu, sfidând şi propriile idiosincrazii terminologice şi, nu-i aşa?, regula genului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara