Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Patru decenii de coerenţă (II) de Cosmin Ciotloş

Invocam, săptămâna trecută o înaltă inadecvare pe care Radu Petrescu şi-ar fi consolidat-o sub influenţa catalitică a modelului călinescian. Cu trecerea anilor, aceasta se sedimentează, capătă o somatică proprie şi devine, s-ar zice, regulă. N-aş echivala-o însă (aşa cum au făcut, îndeobşte, alţi comentatori) cu vreo specie de „indeferentism”.
Radu Petrescu ştie foarte bine „pe ce lume” trăieşte, iar Jurnalul de faţă e o crudă mărturie în acest sens. Nu eludează nici îngrozitoarea sărăcie căreia trebuie să-i ţină piept (tânăr fiind, exerciţiul acesta e cu-atât mai umilitor), nici ororile culturale ale epocii (apropiat de Al. Piru, asistă la „dezonorarea” acestuia, care devine, din asistent la Litere, practicant a tot soiul de meserii ancilare), nici piedicile (unele calculat răuvoitoare, altele, pur şi simplu, prosteşti) ale Cenzurii. Numai că, înţelepţit înainte de vreme, preferă să nu-şi irosească timpul tăind în van cele şapte (sau de şaptezeci de ori câte şapte) capete ale fiarei regimului. Fiindcă, are ocazia de a o constata, răul e deja dispersat, e deja diseminat în întregul prezent, afectând prin contagiune chiar o parte dintre oamenii dragi scriitorului.
Conflictul e cum nu se poate mai subtil de fapt şi o tratare a lui în termeni „monosemantici” mi se pare contraindicat. Nu demult, în volumul, Plecând de la cărţi, Mihai Zamfir îl descria excelent pe Radu Petrescu, ca pe o victimă a regimului, care ar fi fost ucisă lent (dar ucisă, asta nu se poate tăgădui!) de toate privaţiunile (inclusiv sanitare) ale epocii. E cea mai exactă fotogramă din câte s-au încercat. Unui asemenea asediu constant şi mărunt nu i se poate opune decât o rezistenţă pe măsură. Fără acte gratuite de eroism, fără bravade fără obiect. Ce era de spus, oricum, Radu Petrescu spune în paginile acestea. Jucând uneori, cu facondă călinesciană (et pour cause !), marea comedie a izolării. La altă scară, dar după acelaşi tipic, o făcuse şi în proză. La apariţia lui Matei Iliescu consemnează minuţios menţiunile din presă. Toate îl nemulţumesc. Şi nu pentru că n-ar fi fost îndeajuns de laudative, ci pentru că, se mira el, nici un comentator n-a sesizat aerul urmuzian al romanului (p. 750). Ajunge să se bucure în schimb, că, totuşi, câţiva critici s-au apropiat de o atare intuiţie. Dar formulele găsite de aceştia sunt, după părerea autorului insuficiente: ostentaţie, demonstraţie, ironie.
După aproape un an de reflecţie, Radu Petrescu ajunge, la 20 noiembrie 1971, la o concluzie care până atunci fusese doar latentă: „O părere despre opera de artă poate să dea cineva care o foloseşte drept hrană spirituală, dar de aici până la critică e mare distanţă. Pentru literatură, de exemplu, nu există critic. Specia a murit împreună cu G. Călinescu, ceilalţi nu fac decât să-şi scrie părerile, Al. Piru având în plus ştiinţa punerii docte în pagină şi ceva mai multă experienţă” (p. 769). Cu siguranţă, această ciudată febleţe se datorează senzaţiei aceluiaşi Călinescu, Radu Petrescu văzând în autorul Panoramei deceniului literar românesc 1940 - 1950 discipolul par excellence. În altă parte (p. 749), acelaşi Piru e numit „criticul cel mai autorizat, singurul”. Mai încolo (la 30 iunie 1980, la p. 983), aflăm că, de mai bine de un deceniu, cărţi de critică literară n-ar fi scris decât Piru şi Marino. Există, nu-i vorbă, în Jurnal şi aprecieri mult mai curioase, legate de seriozitatea exemplară a unor V. Drăguţ şi Dan Hăulică (p. 917). Asta în timp ce, şi în bloc, şi unul câte unul, criticii generaţiei şaizeci sunt executaţi fără posibilitate de recurs: Nicolae Manolescu uită să-l enumere în lista afinilor lui Costache Olăreanu (p. 1014); Eugen Simion e, la o întâlnire cu studenţii de la Litere, taciturn şi nu face decât să ia notiţe din discursul lui Radu Petrescu (p. 926); Gabriel Dimisianu face fanteziste asocieri între Matei Iliescu şi poezia lui Baudelaire (p. 748); C. Stănescu nu-i lipsit de idei, dar scrie „oribil de prost” (p. 749), Alex Ştefănescu se pierde în divagaţii personale pe marginea unei atmosfere romaneşti pe care numai el o vede (p. 851). Şi mai prost iese, însă, doi comentatori mai vârstnici. Cel dintâi e Barbu Cioculescu, care, nici măcar în timpul unei discuţii private şi curtenitoare, nu vrea să lase de la el, respingând suavele obiecţii ale preopinentului cu un „gest al mâinii” destul de infatuat (p. 873). Cel de-al doilea: Mircea Zaciu, în al cărui titlu de volum, Lancea lui Ahile, Radu Petrescu denunţă o savantă enormitate: zisa lance nu există în mitologie: „o nerozie. Singura lance ilustră, pentru că spune ceva, e a lui Don Quijote. Criticul vrea să semnifice că el, ca şi dumnezeiescul Ahile, va da cu lancea în troieni, în literatura proastă şi, în felul acesta, îşi dă, chiar din titlul cărţii, un certificat de incompetenţă” (p. 969).
Dacă acestea sunt nacafale scriitoriceşti (până la un punct, de înţeles), mai grave şi mai întemeiate sunt, în schimb, reproşurile pe care Radu Petrescu i le aduce lui Valeriu Cristea. Povestea e mai lungă, aşa încât mă voi strădui s-o rezum: la 15 februarie 1977, autorul Jurnalului află că G. Ivaşcu şi G. Dimisianu i-au refuzat publicarea unui eseu despre Două loturi. Argumentul sună „scandalos” (p. 896), fiind invocată lipsa de spaţiu tipografic. La finele aceluiaşi an (chiar pe 31 decembrie), Radu Petrescu citeşte, în stare de şoc, cronica lui Nicolae Manolescu la Alianţele literare ale lui Valeriu Cristea, „lăudând pe autor pentru un studiu despre Caragiale în care V.C. pomeneşte de Beckett într-un fel care mă face să bănuiesc că autorul, redactor la România literară, a avut tot timpul să citească, acolo, articolul meu în care era vorba pe larg despre Două loturi, articol din care o parte a apărut în nr. 7 al Vieţii Româneşti şi pe care l-am dat întreg, într-o notă, în Ocheanul întors. Dar Manolescu nu mă citează deloc în această chestie şi cine nu a citit textul meu rămâne cu impresia că Valeriu Cristea a scos ideea din capul personal. Aşa se scrie istoria - şi pot încheia aici caietul” (p. 918).
Adevărul e că observaţia cu pricina nu avea, în sine, cine ştie ce greutate. A-l alătura pe Caragiale de autorul lui Malone moare e o găselniţă destul de comună, care nu probează numaidecât un talent interpretativ. (Ca să nu mai zic că protocronismul a discreditat prin abuz asemenea „tractări” localiste). Dovadă că, în pofida temerilor lui Radu Petrescu, Valeriu Cristea n-a făcut, cum se spune, gaură-n cer cu această remarcă. Mult mai interesantă, extraordinară de-a dreptul, e studierea dinăuntru, dintr-o perspectivă de scriitor, stilistică şi tehnică (dar nu dezagreabil tehnică) pe care autorul lui Ce se vede o aplică bucăţii caragialiene. O voi cita integral, de dragul cititorilor României literare, prefaţând astfel o serie de consideraţii pe seama meritelor critice (enorme) ale notaţiilor din acest Jurnal.
Aşadar, la 20 februarie 1972, recitind proza lui Caragiale, Radu Petrescu dezvoltă, în treacăt, un scenariu analitic, pur şi simplu, splendid: „revin la o idee întâlnită pe drum, aceea că Două loturi este de trecut la capitolul povestirilor fantastice, pentru că obiectul scriitorului nu este naturalista întâmplare a pierderii şi regăsirii unor bilete crezute greşit câştigătoare, ci este urmarea fatală a unui act magic: spargerea farfuriilor cumpărate de doamna Popescu. Ei bine, e de văzut că înainte de spargerea farfuriilor, căpitanul Pandele vine la d. Lefter cu listele oficiale şi carnetul său, iar numerele însemnate în carnet erau «tocmai ca-n liste», iar după spargerea farfuriilor, numele nu mai sunt «tocmai ca-n liste», iar d. Lefter, aflând acest «ciudat lucru»... al dracului, adică această lucrare a dracului, se face la faţă «alb ca porţelanul» – şi comparaţia trimite direct la pricina acestei intruziuni a demonului în viaţa d. Lefter. De altfel, altă observaţie premonitorie legată de farfuriile sfărâmate, când găseşte biletele d. Lefter ascunde în sân «cele două bucăţi de hârtie tipărită conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci», premoniţie şi legare de tema gestului magic, legătură făcută anume pentru a atrage atenţia asupra faptului că între soarta determinată de cele două loturi şi spargerea farfuriilor este o legătură” (p. 777).
Este, pentru acea dată, cea mai îndrăzneaţă lectură de care a beneficiat complicata secvenţă. Căci a-l citi pe Caragiale prin Caragiale (cel din Kir Ianulea sau din Calul dracului) reprezintă adevărata performanţă, pe câtă vreme a-l plasa lângă Beckett sau lângă Kafka nu-i mai mult decât un agrement intelectual destul de snob. Vor trece exact trei decenii până când un alt cititor de calibru, Florin Manolescu, să propună o soluţie încă şi mai surprinzătoare şi, aş zice, mai plauzibilă, pentru dilema centrală din Două loturi, care, nefiind nici fantastică, nici absurdă, ar pune în scenă, de fapt, o uriaşă escrocherie întreprinsă de funcţionarul bancar.
Aşa, sub formă de schiţe elaborate sau altfel, ca simple întrebări ulterior acoperite de praf, intuiţiile critice ale lui Radu Petrescu transformă mai bine de jumătate din întinderea Jurnalului într-un extraordinar eseu literar. Despre care voi spune mai multe în numărul viitor.

(va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara