Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Patru decenii de coerenţă (I) de Cosmin Ciotloş

În ianuarie 1982, când se stingea Radu Petrescu (la nici 55 de ani), cei mai mulţi dintre componenţii generaţiei optzeci îşi făcuseră deja intrarea în lumea literară. Erau scriitorii momentului, pe cât de tineri, pe-atât de puşi pe fapte. Patru dintre ei publicaseră deja un volum ce avea să facă epocă: Aer cu diamante.
Alţi cinci (printre care şi prefaţatorul ediţiei despre care scriu acum) se pregăteau să dea şi ei lovitura. Aşteptau, cu toţii, girul criticilor consacraţi, preţuirea scriitorilor pe care ei înşişi îi preţuiau. Şi totuşi, dacă e să luăm acest Jurnal drept ceea ce-l considera autorul său (adică un „catalog al mişcărilor zilnice”), dacă e să-i acordăm exclusivitate sub raportul informaţiei, Radu Petrescu nu auzise nici de Mircea Cărtărescu, nici de Ion Bogdan Lefter. Singurii optzecişti de care avea ştiinţă erau Crăciun, Nedelciu, Iova şi Ioan Lăcustă (cu un amendament în privinţa celui din urmă: numele nu-i apare în clar, fiind consemnat doar, la p. 1019, funcţia pe care o ocupa la momentul respeciv, „redactor la Magazin istoric”).
Fac această observaţie nu pentru a-l pune pe autorul lui Matei Iliescu într-un contrast dezavantajos faţă, de exemplu, Maria Banuş (mai interesată, aceasta, în însemnările ei, de apariţiile tinerei generaţii), ci pentru a iniţia, de la coadă către cap, un profil interior al lui Radu Petrescu. Faptul că i-a trecut cu vederea, cvincvagenar fiind, pe poeţii de-o vârstă cu propriii lui copii, nu trebuie privit ca o culpă, ci, dimpotrivă, ca pe un gest de demnitate: nemulţumit de contemporanii săi (majoritatea, mai tineri decât el, oricum), Radu Petrescu nu s-a pretat la trucul ieftin al flatării „noului val”. Nu i-a cultivat pe desantişti, nu le-a încurajat emulaţiile (mai mult: în timp ce aceştia perorau, scriitorul notează, jenat, că se gândea altundeva). Aşa cum nu a simţit nici, cu ani în urmă, nevoia de a se alipi de onirici (simpatia faţă de Dimov şi Brumaru era una sfioasă, fără acte zgomotoase de afecţiune) sau faţă de şaizecişti, poeţi (despre Nichita Stănescu vine vorba o singură dată în paginile Jurnalului şi atunci doar în treacăt) sau prozatori (faţă de aceştia se arată foarte sever). Din orgoliu sau din pasiune, s-a mărginit la societatea cărţilor, evitând-o (sau oricum, privind-o cu suspiciune) pe aceea a oamenilor (şi mai ales a scriitorilor).
Chiar dacă nu va fi fost, sub raport politic, un „autist” (mitul acestei retractilităţi îl deconstruieşte foarte bine Ion Bogdan Lefter în prefaţă), Radu Petrescu era, fără doar şi poate, un singuratic. Spiritul critic, extrem de alert, l-a făcut, probabil, să fie aşa. Puţinele prietenii din tinereţe le-a păstrat (dar alimentându-le nu numai cu tămâie, ci şi cu picături de otravă) până târziu. Altele, noi, n-a prea admis. La fel a făcut cu cele câteva „obiecte” ale admiraţiei sale (dintre care se distinge exemplar personalitatea lui Călinescu). Le-a fetişizat cu exigenţă.
Pe acest fundament, exerciţiul în primul rând stilistic al Jurnalului a sedimentat un destin. În 1946, în primele pagini ale notaţiilor acestora (dacă nu ţinem seama de caietele din 1944, distruse ulterior manu propria), se iveşte deja proiectul unei cărţi, pe marginea căruia pertractează cu Saşa Pană. Asta în timp ce, încă elev, Radu Petrescu pregăteşte serioase lucrări de clasă despre Blaga, se pregăteşte de Bacalaureat (metabolizându-i în viteză pe Filimon şi Sadoveanu). Deşi foarte tânăr, nu e lipsit de verb. Formulările lui, de o caustică ambiguitate, promit un cronicar literar de temut (ceea ce poate ar fi şi devenit, dacă vremile ar fi fost altele; suntem însă, reamintesc, în 1946). „Citind Marx, am curioasa senzaţie că mănânc icre” (p. 15), scrie Radu Petrescu la 12 februarie. Câteva luni mai târziu, ascultându-l la radio pe Tzara, notează despre franceza acestuia că e „ca un pneu umflat tare, gata să crape” (p. 24).
Sufleteşte, sunt ani de frenezie, trăiţi sub semnul unui orgoliu adolescentin, printre cărţi (foarte multe, aglutinate fără sistemă), prieteni (Mircea Horia Simionescu, alias „Ţoncu” sau pur şi simplu „Ţ”) şi cinematografe. Nu lipsesc din listă nici momentele galante, unele dintre ele stigmatizate de ridicolul primelor experienţe. Există, în contrapondere, şi reflecţii categorice pe marginea artei sau a operei (cu majuscule implicite), a căror aparenţă de exagerare iniţială se va efasa în timp. Fiecare pagină a Jurnalului, vine parcă să le confirme seriozitatea. La 6 august 1946. Radu Petrescu scrie despre „obscura, imensa, nebuneasca şi ridicula sete de a realiza ceva mare, o operă care se pregăteşte” (p. 20), dar din care încă nu presimte mare lucru. La 25 septembrie, într-un similar elan al vârstei, enunţă cu de la sine putere rosturile literaturii: „Ce interesează nu e să-ţi mişti cititorul (compasiune, indignare etc.), nici să-l instruieşti, nici măcar să-l interesezi (prin fabulă), ci să-i dai posibilitatea de a se descărca, abstract, de a-şi descărca ordonat şi ascensiv un preaplin fără nume” (p. 22). Sunt, cum se vede, gânduri ele însele „fără nume”, emanate de o conştiinţă strălucită, dar, la 18 ani, încă amorfă.
Consistenţă şi rigoare îi va da, cum se ştie, întâlnirea cu G. Călinescu. La 30 noiembrie 1946, Radu Petrescu susţine examenul de admitere la Literele din Bucureşti. O lună mai târziu, pe 23 decembrie, primeşte vestea cea mare. Peste încă o lună, la 27 ianuarie, îl audiază pe profesor la seminar. Nota nu lasă loc de dubiu: „În primul moment văd profesorul, apoi geniul. Ca lovit în piept, senzaţie de strivire, dar şi de infinită eliberare” (p. 29). Tot acum îi va cunoaşte pe Marino şi pe Pavel Chihaia. Lecturile capătă, deodată, coerenţă. Radu Petrescu începe să-şi ia în serios visele. Ochii Maicii Domnului îl fascinează întratât încât se decide să „studieze” fraza lui Arghezi. Mai încolo, se apleacă spre genuri liminare: corespondenţa lui Duiliu Zamfirescu îl preocupă ca prin farmec. Amprenta călinesciană e dincolo de îndoială. La 25 februarie 1948, fascinaţia devine definitivă: „G. Călinescu vorbeşte despre poezia realelor, poate lecţia cea mai frumoasă din câte s-au pronunţat vreodată în Amfiteatrul Odobescu. Stam lângă catedră, spre uşa care dă la vestiar” (p. 42). Sub imperiul acestui miraj, studentul începe să aibă emoţii (e ruşinat când, o dată, răspunde prost la o întrebare a magistrului) şi, cel mai important, să gândească asociativ: citindu-l pe I.M. Bujoreanu, nu se poate abţine să nu-i compare acestuia Misterele cu o scenă din Enigma Otiliei.
E chiar perioada când lui Călinescu i se pregăteşte eliminarea din Universitate. Presimţind pericolul, dar fără a-l numi (superstiţie?) Radu Petrescu îşi înteţeşte notele. Simte nevoia să „prindă” tot ce mai poate fi prins pe această ultimă sută de metri. La începutul lui 1949, profesorul e deja înconjurat de trena de asistenţi conjuncturali. Ba chiar trăieşte umilinţa de a asista el la cursurile lor ţinute de ei. O veritabilă blasfemie, înregistrată ca atare (nu numai de autorul Jurnalului, şi colegii o constată în şoaptă): Călinescu urmărindu-l pe Vitner (p. 68) vorbind despre Eminescu !.
Referirile la autorul Principiilor de estetică sunt atât de numeroase încât, din necesităţi, decuparea celor mai „expresive” devine inevitabilă. E important totuşi să le consemnez (şi nu să le trimit scurt într-o paranteză) de vreme ce, în optica mea, modelul profesorului a funcţionat la Radu Petrescu şi ca declanşator, şi ca inhibitor psihologic pentru tânărul student. Curajul inadecvării sublime (căci, în două cuvinte, aşa aş numi opoziţionismul tacit practicat vreme de aproape patru decenii în Jurnal şi în for), Călinescu trebuie să i-l fi insuflat. Există, în legătură cu asta, un moment crucial (25 ianuarie 1949) când, nemaigăsind loc în primele rânduri, Radu Petrescu e nevoit să se instaleze undeva la nivelul de sus al amfiteatrului. Noutatea e frapantă: „observ că nu totdeauna gesturile şi mimica profesorului sunt sincronice cu ce spune. Lucirea frumoşilor săi ochi este, văzută de departe, îngrijorătoare” (p. 69). Nu atât de îngrijorătoare, însă, cât să constituie un avertisment pentru tânărul emul. Dimpotrivă, acesta pare să înţeleagă (deşi n-o spune) că, vorba latinilor, lui Jupiter îi este îngăduit orice. Chiar şi mici derapaje, chiar şi scene de tachinărie domestică. Mă gândesc la aceea în care criticul e surprins pietruind cu mâna lui o alee în curte, spre nemulţumirea soţiei (p. 79) sau la o alta, mai puţin avuabilă, povestită de Piru, apropo de nevinovatele infidelităţi ale directorului noului Institut (p. 306).
Admiraţia e, oricum, coerentă şi compactă, reflectându-se până în detalii. Radu Petrescu se entuziasmează luând, el, la finalul unei şedinţe creionul pe care Călinescu îl uitase pe masă („un creion cu tricolor şi mirosind a mentă”, scrie acesta, sinestezic la p. 83). Nu e exclus, în condiţiile acestea, ca numeroasele capricii ale prieteniei cu Petru Creţia să aibă ca resort profund inclusiv o remarcă vexantă (şi, cel mai probabil, strict vanitoasă) a acestuia la adresa profesorului. Conform viitorului eminescolog, Călinescu „n-a înţeles nimic din Croce, n-are cultură, nu ştie filozofie” (p. 83).
În orice caz, e curios că spre deosebire de un Adrian Marino (sau de alţii, din aproximativ aceeaşi generaţie), Radu Petrescu nu găseşte nimic reprobabil în articolele „pe linie” la care criticul se pretează de la un punct încolo. Îi citeşte cu aceeaşi plăcere Cronica optimistului, mirându-se doar (însă foarte respectuos) de anumite inconsecvenţe estetice mai vechi (cum ar fi, de pildă, la p. 284, simpatia arătată unor Ion Călugăru, Eugen Jebeleanu sau I. Peltz). Nu e de mirare că în 1968, la trei ani de la moartea criticului, Jurnalul consemnează o izbucnire nervoasă: „Citesc din G. Călinescu şi-mi vine să plâng, această minte extraordinară m-a lăsat orfan, lumea îmi pare, fără el, pustie. El ar fi înţeles ce scriu eu” (p. 718). Această convingere (psihanalizabilă sau nu) nu-l va părăsi pe scriitor niciodată. Spre cinstea lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara