Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Patru ani cu Alex. de Daniel Cristea-Enache

In continuarea volumaşului de Întâmplări (2000), dar într-o ramă schimbată, foiletonistică şi diaristică, Alex. Ştefănescu a publicat în ultimii ani două cărţi delicioase: Jurnal secret (27 februarie 2003-15 martie 2005) şi Jurnal secret. Noi dezvăluiri (20 martie 2005-8 aprilie 2007). Iniţial, însemnările exhibiţionist-confesive au apărut în revista satirică "Aspirina săracului". Reunindu-le între coperţi de cărţi, autorul lor a avut ideea de a le ilustra cu desene ale unor artişti de calibru: Ion Barbu şi Florin Ştefănescu/LINU. Aceştia au citit la rândul lor tabletele (aspirinele) şi le-au dat, multora, o nu mai puţin savuroasă interpretare grafică.

Şi textele, şi desenele pe marginea lor ştiu să provoace plăcerea şi amuzamentul cititorului. Alex. Ştefănescu e un adevărat expert în captarea lectorului: masculin sau feminin, niciodată neutru. Notaţiile lui sunt aproape totdeauna expresive, umorul de situaţie şi de limbaj e mai mereu prezent; dar, dincolo de aceste proiecţii pozitive ale scrisului său, autorul-personaj câştigă partida prin autoironie, deriziune de sine, implozie controlată a propriei imagini. Lectorul, fie el naiv sau experimentat, se simte flatat. În loc ca scriitorul pe care-l citeşte să-şi construiască un soclu pentru impunătoarea statuie (el însuşi), ori chiar să-şi comande una şi s-o amplaseze în curtea casei, precum clasicul în viaţă Paul Everac, iată că acesta se minimizează şi se ridiculizează singur.

După ce râdem şi râdem, simţindu-ne la distanţă şi în alt plan decât cel al eroului cu ghilimele, realizăm că de fapt îi împărtăşim condiţia. Pe pielea lui, vedem ce ni s-a întâmplat sau ni se va întâmpla şi nouă. Procesul de îmbătrânire şi de uzură prin care trece nu ocoleşte pe nimeni. Instinctele de adult şi poftele copilăreşti expuse editorial, dar reprimate medical, sunt şi ale noastre. La sex, la mâncare, la glorie, să adaug pe listă cafeaua, jocurile de strategie pe calculator, călătoriile în străinătate. În ţara haotică în care trăieşte bietul Alex. trăim şi bieţii de noi. Deodată, nu ne mai vine să râdem.

Să vedem însă o scenă cu Protagonistul intrat la apă: "26 iunie (2005). Azi se încheie şederea mea la Ipoteşti. Mi-am încărcat maşina cu bagaje şi, în parcare, sub soarele toropitor, îmi iau rămas-bun de la încântătoarele actriţe şi de la afurisiţii de bărbaţi care se prefac că regretă plecarea mea. Pe ele le sărut sincer, pe ei - doar din politeţe. Apoi le sărut din nou pe ele şi, cu un gest energic, viril, trântesc capacul portbagajului. Acesta se încuie automat, prin simpla trântire. Din păcate, în portbagaj se află cheile maşinii.

...Aştept singur, lângă maşină, în bătaia nemiloasă a soarelui. Un mecanic, anunţat telefonic, va veni aici cu trusa lui ca să desfacă portbagajul în care mi-au rămas captive cheile. Actriţele m-au părăsit demult. (...) Vine, în sfârşit, mecanicul, însoţit de ajutorul lui. Îmi cere să aştept o jumătate de oră, în altă parte, ca să nu asist la operaţia de recuperare a cheilor. - Dar le veţi recupera? - Sigur. - Cum? - E secretul nostru. Mă conformez. (...)

...Sunt, în sfârşit, la volanul maşinii, pe drumul european E85, îndreptându-mă spre Bucureşti. În maşină se mai află o frumoasă doamnă cu ochi albaştri, Mihaela Ioan, însoţită (era inevitabil) de un bărbat, şi anume de propriul ei soţ, poetul Ilie Constantin. Particip, neatent, la discuţia cu ei, fiind obsedat de cu totul altceva: ce anume i-au făcut cei doi mecanici maşinii mele, în jumătatea de oră fatidică în care i-am lăsat singuri cu ea? Nu cumva i-au forţat vreo încuietoare, cu ranga, şi apoi au reparat-o superficial? Iar dacă nu s-a întâmplat aşa şi dacă, dimpotrivă, au deschis-o cu delicateţe, nu cumva între ei şi maşină s-a stabilit o complicitate amoroasă? Ce locuri sensibile i-au mângâiat? Cum anume au convins-o să-şi deschidă rigidele fante de metal? Sufăr la gândul că n-am să aflu niciodată cum s-a desfăşurat aventura extraconjugală a maşinii mele." (II, pp. 32-34).

Ipostaza primă şi scena iniţială (cu automobilistul viril luându-şi rămas bun de la actriţele frumoase) cad, într-un singur moment de neatenţie, în contrariul lor. Odată cu cheile maşinii, rămâne blocată sub portbagaj cheia succesului pe care, până atunci, Alex. părea s-o învârtă pe deget. Retrogradat instantaneu în divizia secundă, a loser-ilor penibili, el îngroaşă caricatural tuşele autoportretului, pentru ca satisfacţia rea a cititorului să fie la punctul ei maxim. Reacţiile lectorului sunt aşadar provocate şi controlate. Dar regia subtilă a diaristului ne mai rezervă o surpriză: un efect ce schimbă nota comică şi nuanţa ridicolă a întregii întâmplări. În cadru se insinuează curiozitatea automobilistului şi apoi indignarea lui de proprietar (unic) al maşinii. Frumoasa şi supusa Franţuzoaică s-a lăsat deschisă de către doi mecanici care o vedeau pentru prima şi ultima oară. Spectrul infidelităţii apare şi dispare împreună cu fantasma tehnologică a şoferului...

Obsesia vizuală a buricului gol dezvăluit de tinere pe stradă (un cert beneficiu al democraţiei) şi, în registru sonor, obsesia sonoră a claxoanelor, vociferărilor şi manelelor atotstăpânitoare sunt completate prin manifestările surprinzătoare ale acestui instinct expansiv de proprietar. Un proprietar de drept, dacă nu şi de fapt. După patruzeci de ani de comunism ce i-au grefat o mentalitate de chiriaş tolerat, Alex. Ştefănescu îşi ia, în aceste jurnale făcute publice, revanşa privată. Excesele lui imaginare (se visează, de pildă, deţinătorul tuturor femeilor din lume, scăpate printr-un benefic cataclism de taţii, fraţii, soţii, amanţii şi prietenii lor) sunt, desigur, un produs pur al fanteziei, disponibil în această formă maximală încă din adolescenţă. Fin şi realmente impredictibil e însă zigzagul fantasmatic al celui care stăpâneşte şi iubeşte, totodată, copacii pe care i-a plantat cu mâna lui, cratiţele în care face mâncare, pisica (Chiţi) şi căţeluşa (Lolita) care i s-au strecurat sub piele.

Pasionalitatea, acum, nu mai este de amant multilateral, ci de pater făcând să înflorească viaţa în jurul lui. Chiţi, din apartamentul minuscul de pe Calea Moşilor, se dovedeşte o încântătoare trădătoare. Ea dispare frecvent de acasă şi îl umple pe stăpân de îngrijorare. Într-o nouă căutare a fugarei, acesta dă peste o... imagine în oglindă a lui, un alt proprietar îngrijorat, un alt Alex. care-şi caută felina. Chiţi a unuia se relevă a fi Pisi a altuia, într-un final de vodevil lăsat fără epilog. Îl bănuiesc pe autorul nostru că-şi literaturizează uneori întâmplările trăite, că le dă o rotunjime de farsă perfectă sau le imprimă o desfăşurare spectaculoasă, inexistentă ca atare în realitate. Marile emoţii nu încap în asemenea scene literaturizate. Ca dovadă, despărţirea de căţeluşa Lolita e pur şi simplu sfâşietoare, fără nici o pană artistică. Diaristul se duce în casa viselor lui, din marea curte cu grădină de la marginea Bucureştilor, şi plânge. Comedianul şi-a dat jos masca.

Iată o altă scenă, la fel de impresionantă, cu un căţel agonizând pe marginea drumului: "22 mai (2006). Mă obsedează întâmplarea de ieri. În timp ce mă întorceam de la Suceava la Bucureşti, cu maşina, am oprit pe marginea şoselei, cu 16 kilometri înainte de Bacău, într-o parcare, bineînţeles neîngrijită, lipsită de vreun copac care să ţină umbră şi plină de gunoaie. La marginea şoselei era un fel de şanţ industrial, betonat, şi el plin de gunoaie, printre care am zărit deodată ceva mai puţin obişnuit: un sac de plastic (plastic sub formă de ţesătură, nu de folie) în care fusese închis, prin înnodarea gurii sacului, un căţel. Speriat de moarte, căţelul reuşise, după multe ore (poate zile) de zbatere să sfâşie puţin sacul şi să scoată capul la lumină. Iar printr-o altă gaură îşi scosese lăbuţa dreaptă, ceea ce însă nu-l salvase, întrucât nu avusese cum să se deplaseze ca să-şi găsească de mâncare. Avea un cap delicat, ca de căprioară, şi trăgea să moară. Tremura, cuprins de frigurile morţii, iar privirea îi era împăienjenită. Întrucât de mai multă vreme ploua, era scufundat cu sac cu tot, până pe la jumătate, într-o apă rece şi murdară. Greoi cum sunt, am făcut eforturi mari ca să cobor în şanţ, punând un picior pe o grămadă de gunoi instabilă şi intrând cu celălalt în apă. Am vrut să-l eliberez pe căţel, fie şi ca să moară decent, dar când mi-am apropiat mâna de el, m-a lătrat şi a încercat să mă muşte, cu un rest de energie din corpul lui vlăguit. Era în reacţia lui un fel de greaţă faţă de fiinţa umană, un refuz demn şi tragic de a se lăsa salvat de un om. N-am reuşit să fac nimic, am alunecat şi m-am lovit destul de rău la o mână şi în cele din urmă m-am urcat în maşină şi am plecat." (II, pp. 132-133).

Mult mai mult decât un autor cu umor şi un exhibiţionist profesionist, Alex. Ştefănescu e în aceste două jurnale un scriitor complet.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara