Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
PATRICK MODIANO - În cafeneaua tinereţii pierdute de ---

Patrick Modiano s-a născut în 1945, în Boulogne-Billancourt, dintr-un tată evreu italian şi o mamă belgiancă. În liceu îl întâlneşte pe Raymond Queneau, care îl introduce în lumea literară şi care îi citeşte manuscrisul primei sale cărţi înainte de publicare, în 1968: La Place de l’Étoile, care a câştigat Premiul „Roger Nimier” şi Premiul Fénéon. Modiano este un scriitor extrem de prolific, publicând, de atunci, câte un roman la un interval de maximum trei ani.
Printre cărţile sale se numără: Le Rond de nuit (1969), Les Boulevards de ceinture (1972, Marele Premiu al Academiei Franceze), Rue des boutiques obscures (Premiul Goncourt), De si braves garçons (1982), Remise de peine (1987), Fleur de ruine (1991), Chien de printemps (1993), La petite bijou (2001, Premiul „Jean Monnet” pentru Literatură europeană, oferit de departamentul Charente), Dans le café de la jeunesse perdue (2007). A obţinut şi premii pentru întreaga operă: Premiul Prince Pierre de Monaco (1984), Marele Premiu pentru Literatură „Paul Morand” (2000), Premiul Mondial „Cino del Luca” (2010), Premiul BnF, Premiul „Marguerite Duras” (2011). Patrick Modiano a scris şi scenarii de film (Lacombe, Lucien, 1973, Bon Voyage, 2003), precum şi versuri pentru cântece.

În cafeneaua tinereţii pierdute este un roman care respiră parfumul boemilor ani ’60 parizieni, cu bistrourile din Cartierul Latin ce găzduiesc nesfârşite întâlniri ale artiştilor şi în care timpul pare că stă în loc, suspendat într-un etern al poeziei.
În această lume se refugiază Louki, aşa cum se prezintă Jacqueline Delanque, un personaj misterios şi neînţeles, în încercarea de a fugi de o viaţă care ameninţă să o strivească prin rutina ei nemiloasă. Personajele lui Patrick Modiano sunt încărcate de farmecul unei vieţi trăite parcă doar pentru a discuta despre sensul existenţei şi despre artă. Dar paradisul acesta nu le este oferit pentru totdeauna. Asemenea unor îngeri alungaţi dintr-un spaţiu şi dintr-un timp mitice, eroii lui Modiano se trezesc în cenuşiul vieţii cotidiene, lipsite de farmecul de altădată, când totul părea posibil. Romanul lui Modiano, dincolo de atmosfera nostalgică a unui Paris la care visăm cu toţii, dincolo de frivolităţi, aventuri şi iubiri pierdute, este şi un roman al marilor întrebări despre viaţă. (Prezentarea editurii)

Când aveam cincisprezece ani, mi se dădeau nouăsprezece. Ba chiar douăzeci. Şi nu mă numeam Louki, ci Jacqueline. Eram încă şi mai tânără când am profitat prima dată de absenţa mamei ca s-o şterg de acasă. Mama pleca la serviciu către ora nouă seara şi nu se întorcea mai devreme de două dimineaţa. La prima mea escapadă, aveam pregătită o minciună pentru cazul în care portăreasa m-ar fi surprins în casa scării. I-aş fi spus că trebuia să mă duc să cumpăr un medicament de la farmacia din piaţa Blanche.

Adesea îmi era frică şi, ca să mă simt în siguranţă, mi-ar fi plăcut să mă duc s-o caut, dar mă temeam că i-aş produce neplăceri la serviciu. Astăzi, sunt sigură că nu m-ar fi dojenit, fiindcă, în noaptea când a venit să mă scoată de la comisariatul Grandes- Carrières, nu mi-a reproşat nimic, nu m-a ameninţat, nu mi-a ţinut nicio lecţie de morală. Mergeam în tăcere. Pe la jumătatea podului Caulaincourt, am auzit-o spunând cu o voce detaşată: „Biata mea fetiţă”, însă mă-ntreb dacă mi se adresa mie sau ei înseşi. A aşteptat să mă dezbrac şi să mă vâr în pat, şi abia apoi a intrat în camera mea. S-a aşezat la capătul patului şi a rămas acolo fără să rostească niciun cuvânt. Nici eu nu am spus nimic. În cele din urmă, a zâmbit. Mi-a spus: „Nu suntem prea vorbăreţe...”, şi m-a privit drept în ochi. Era prima dată când privirea ei a rămas atât de mult aţintită asupră-mi şi prima oară când observam cât de limpezi erau ochii săi cenuşii, de un albastru spălăcit. Gri-albăstrui. S-a aplecat şi m-a sărutat pe obraz sau, mai degrabă, i-am simţit pe furiş buzele. Şi mă fixa în continuare cu acea privire limpede şi absentă. A stins lumina şi, înainte de a închide uşa, mi-a spus:
– Încearcă să nu se mai repete.
Cred că era pentru prima oară când se stabilise un contact între noi, atât de scurt, atât de stângaci şi totuşi atât de puternic, încât regret că, în lunile următoare, n-am încercat o apropiere care ar fi putut să repete această experienţă. Dar noi nu eram, nici una, nici cealaltă, persoane prea comunicative. Poate că mama avea, faţă de mine, această atitudine aparent nepăsătoare pentru că nu-şi făcea chiar nicio iluzie cu privire la mine. Îşi spunea fără-ndoială că nu avea la ce să se-aştepte din partea mea, fiindcă îi semănam.
Dar pe-atunci, nici vorbă să mă gândesc la astfel de lucruri. Trăiam în prezent şi nu-mi puneam niciun fel de întrebări. Totul s-a schimbat în seara când Roland mi-a dat ocazia să revin în acest cartier pe care-l evitam. De la moartea mamei, nici nu mai pusesem piciorul pe acolo. Taxiul a luat-o pe strada Chaussée-d’Antin şi am zărit, undeva pe fundal, silueta neagră a bisericii Trinité, ca un vultur gigantic ce stătea de pază. Mă simţeam rău. Ne apropiam de graniţă. Îmi spuneam că trebuie să mai existe vreo speranţă. Că urmează să o luăm poate la dreapta. Dar nici vorbă. Am mers tot înainte, am depăşit scuarul Trinité şi am urcat panta. La semafor, înainte de a intra în piaţa Clichy, puţin a lipsit să deschid portiera şi să evadez. Dar nu puteam să-i fac una ca asta.
Abia mai târziu, pe când mergeam pe strada Abesses către imobilul unde aveam întâlnirea, mi-am recăpătat calmul. Din fericire, Roland nu şi-a dat seama de nimic. Atunci am regretat că nu aveam mai mult de mers, unul lângă altul, prin cartier. Aş fi vrut să-i arăt mai de-aproape locul în care stătusem în urmă cu şase ani şi care era atât de departe, într-o altă viaţă... După moartea mamei, o singură relaţie mă mai ţinea legată de această perioadă, un oarecare Guy Lavigne, prietenul mamei. Pricepusem că el era cel care plătea chiria apartamentului. Uneori, când şi când, îl mai văd. Lucrează într-un garaj la Auteuil, dar nu vorbim aproape niciodată despre trecut. El este tot atât de puţin vorbăreţ ca şi mama. Când m-au dus la comisariat, mi-au pus atâtea întrebări la care eram obligată să răspund! La început, o făceam cu atâta reticenţă că mi-au spus: „Ei, nu eşti prea vorbăreaţă“, aşa cum i-ar fi spus mamei şi lui Guy Lavigne dacă amândoi ar fi căzut cumva în mâinile lor. Nu eram obişnuită să mi se pună întrebări. Eram chiar mirată că se interesează atâta de cazul meu. A două oară, la comisariatul Grandes-Carrières, am dat peste un poliţai mai amabil decât cel de dinainte şi mi-a plăcut modul lui de a-mi pune întrebări. Astfel îţi era îngăduit să-ţi deschizi inima, să vorbeşti despre tine însuţi, iar cel din faţa ta era interesat de faptele şi de gesturile tale. Eram atât de puţin deprinsă cu o astfel de situaţie, încât nu-mi găseam cuvintele decât atunci când mi se puneau întrebări clare cum ar fi: Ce cursuri aţi urmat? La călugăriţe la Saint-Vincent-de-Paul, din strada Caulaincourt, şi la şcoala comunală din strada Antoinette. Îmi era ruşine să-i spun că nu m-au primit la liceul Jules-Ferry, dar am tras adânc aer în piept şi i-am făcut această mărturisire. S-a aplecat spre mine şi mi-a spus cu o voce blândă, de parcă ar fi vrut să mă consoleze: „Cu atât mai rău pentru liceul Jules-Ferry...”. Şi asta m-a surprins în asemenea măsură încât mi-a venit brusc să izbucnesc în hohote de râs. Îmi zâmbea şi mă privea drept în ochi, o privire tot atât de limpede ca aceea a mamei mele, dar mai tandră, mai atentă. M-a întrebat şi despre situaţia mea familială. Mă simţeam în siguranţă şi am reuşit să-i ofer câteva informaţii precare: mama se trăgea din satul Sologne, acolo unde un domn Foucret, director la Moulin-Rouge, deţinea o proprietate. Şi acestui fapt îi datorează mama şansa de a fi obţinut, încă din prima tinereţe, atunci când a venit la Paris, un post la cabaret. Nu ştiam cine era tatăl meu. Mă născusem acolo, la Sologne, dar nu ne-am mai întors niciodată pe acele meleaguri. Iată de ce mama îmi repeta adesea: „Nu mai avem niciun sprijin...“ Mă asculta şi câteodată lua notiţe, iar eu încercam o senzaţie nouă pe măsură ce-i dădeam aceste amănunte sărăcăcioase; mă simţeam despovărată de o mare greutate.
Toate astea nu mă mai priveau în niciun fel, vorbeam de cu totul altcineva şi eram uşurată când vedeam că el îşi lua notiţe. Dacă totul era scris negru pe alb, însemna că se terminase, aşa cum, pe morminte, sunt gravate nume şi date. Şi eu vorbeam tot mai repede, iar cuvintele se îmbrânceau între ele: Moulin-Rouge, mama mea, Guy Lavigne, liceul Jules-Ferry, Sologne... Niciodată nu putusem să îi spun cuiva. Ce uşurare am simţit atunci când aceste cuvinte au ieşit din gura mea... O parte din viaţa mea se încheia, o viaţă care-mi fusese impusă. De acum înainte, eu şi nimeni altcineva aveam să-mi hotărăsc destinul. Totul avea să înceapă din ziua aceasta, mi-am zis, dar, ca să-mi iau un şi mai mare avânt, aş fi preferat ca el să şteargă tot ceea ce tocmai scrisese acolo. Eram pregătită să-i dau şi alte detalii şi alte nume şi să-i vorbesc despre o familie imaginară, o familie aşa cum mi-o imaginam în visele mele.
Către ora două dimineaţa, mama a venit să mă caute. El i-a spus că nu era ceva foarte grav. Continua să mă fixeze cu privirea lui atentă. Vagabondaj minori, iată ce scriseseră în registru. Afară aştepta un taxi. Când îmi pusese întrebări despre situaţia şcolară, uitasem să-i spun că, timp de câteva luni, urmasem şcoala care se găsea un pic mai departe pe acelaşi trotuar cu comisariatul. Rămâneam la cantină şi mama venea să mă caute la sfarşitul după-amiezii. Uneori, sosea cu întârziere şi eu o aşteptam pe o bancă de pe aleea pietonală. Zăbovind acolo, băgasem de seamă că fiecare parte a străzii avea câte un nume diferit. Şi-n acea noapte, mama venise să mă caute, la doi paşi de şcoală, dar de data asta la comisariat. Năstruşnică această stradă care purta două nume şi care părea că vrea să joace un rol special în viaţa mea...
Mama arunca, din când în când, o privire neliniştită către aparatul de taxat. I-a spus şoferului să se oprească la colţul străzii Caulaincourt şi, când a scos monedele din portofel, mi-am dat seama că avea exact banii necesari cursei. Am făcut restul drumului pe jos. Mergeam mai repede decât ea şi o lăsam în urmă, apoi mă opream ca ea să mă ajungă. Ne-am oprit mai mult timp pe podul de deasupra cimitirului şi de unde, privind în jos, puteai vedea casa noastră, şi-aveam impresia că-şi recapătă încet, încet suflul.
– Mergi prea repede, mi-a spus.
Astăzi, mă gândesc că poate încercam să o trag un pic mai departe, s-o fac să-şi depăşească viaţa îngustă în care lâncezea. Dacă n-ar fi murit, cred că aş fi reuşit s-o determin să cunoască alte orizonturi.
În următorii trei sau patru ani, am mers mereu pe aceleaşi trasee, pe aceleaşi străzi, şi totuşi, din ce în ce mai departe. La început, nu ajungeam nici măcar până în piaţa Blanche. Abia dacă dădeam o raită în jurul cartierului... Mai întâi, mergeam la acest micuţ cinematograf, în colţul bulevardului, la câţiva metri de casă, unde filmele începeau la ora zece seara şi a căror acţiune se petrecea în ţări îndepărtate, ca Mexic şi Arizona. Nu acordam nicio atenţie intrigii, doar peisajele erau cele care mă interesau. La ieşire, în capul meu se petrecea un amestec curios între Arizona şi bulevardul Clichy. Culorile firmelor luminoase şi ale neoanelor erau aceleaşi cu cele din film: oranj, verdesmarald, albastrunocturn, galben-nisipiu, culori prea violente, care-mi dădeau tot timpul senzaţia că mă aflu într-un film ori într-un vis. Un vis sau un coşmar, de la caz la caz. La început, era un coşmar, pentru că îmi era frică şi nu-ndrăzneam să merg mult mai de parte. Şi asta nu se-ntâmpla din cauza mamei, căci dacă ea m-ar fi surprins la miezul nopţii singură pe bulevard, abia dacă mi-ar fi adresat un cuvânt de reproş. Mi-ar fi spus să mă întorc numaidecât acasă şi vocea i-ar fi fost calmă de parcă nu s-ar fi mirat să mă vadă pe-afară la o oră atât de târzie. Cred că mergeam pe celălalt trotuar, cel umbrit, căci simţeam că mama nu mai putea face nimic pentru mine.
Prima dată când m-au ridicat a fost în arondismentul IX, la începutul străzii Douai, în acea brutărie care rămâne deschisă toată noaptea. Era deja ora unu dimineaţa. Stăteam în picioare lângă una dintre mesele înalte şi mâncam un croasant. Pe la orele astea, în brutărie poţi găsi o droaie de oameni ciudaţi, care vin adesea de la cafeneaua de vizavi, Le Sans-Souci. Doi poliţai în civil au intrat să facă un control al cărţilor de identitate. Nu aveam acte şi au vrut să afle câţi ani am. Am preferat să le spun adevărul. M-au împins în dubă împreună cu un tip înalt şi blond care purta o haină de piele întoarsă. Acesta părea că îi cunoaşte pe poliţai. Poate era şi el unul dintre ei. La un moment dat, mi-a oferit o ţigară, dar unul dintre poliţaii în civil i-a interzis:
– Este prea tânără..., îi afectează sănătatea.
Mi s-a părut că se tutuiau. În biroul comisariatului mi-au cerut să le spun, numele şi prenumele, data de naştere şi adresa, şi le-au notat pe toate într-un registru. Le-am explicat că mama lucra la Moulin-Rouge.
– Atunci o să-i telefonăm, a spus unul dintre poliţaii în civil.
Cel care scria în registru i-a dat numărul de telefon de la Moulin-Rouge. Poliţaiul a format numărul, fixandu- mă drept în ochi. Eram stânjenită.
– Aş putea vorbi cu dna Genevieve Delanque?
Continua să mă fixeze cu privirea lui dură şi a trebuit să las ochii în jos. Pe urmă, am auzit:
Nu... N-o deranjaţi...
Poliţaiul a lăsat jos receptorul. Acum îmi zâmbea. Voise doar să mă-nspăimânte.
– De data asta, treacă de la mine, dar data viitoare voi fi obligat s-o avertizez pe mama dumitale.
S-a ridicat şi am ieşit amândoi din comisariat. Blondul cu haină de piele întoarsă aştepta pe trotuar. M-au urcat amândoi într-o maşină, pe bancheta din spate.
– Te conduc la tine acasă, mi-a spus poliţaiul în civil.
Acum mă tutuia. Blondul cu haină de piele întoarsă a coborât din maşină în piaţa Blanche, în faţa farmaciei. Era straniu să stau singură pe bancheta din spate a unei maşini conduse de acest tip. S-a oprit în faţa porţii imobilului unde locuiam.
– Hai, la culcare. Şi să nu mai recidivaţi.
Mi se adresa iarăşi cu dumneavoastră. Cred că am bolborosit un „vă mulţumesc, domnule.” Am mers până la poarta cea mare şi, în clipa-n care mă pregăteam s-o deschid, am privit o clipă înapoi. Oprise motorul şi nu mă slăbea din ochi, de parcă ar fi vrut să se asigure că intru într-adevăr în casă. Am privit pe fereastra camerei mele. Maşina era tot acolo. Aşteptam cu fruntea lipită de geam, curioasă să ştiu până când avea să rămână acolo. Am auzit zgomotul motorului, apoi maşina s-a întors şi a dispărut după colţul străzii. M-a cuprins acea stare de nelinişte care mă încerca adesea noaptea şi care era chiar mai puternică decât frica – senzaţia că sunt de-acum înainte livrată mie însămi fără niciun drept de apel. Că nu mă poate apăra nici mama, nici altcineva. Aş fi vrut ca poliţaiul să rămână toată noaptea de gardă în faţa casei, toată noaptea şi nopţile următoare, ca o santinelă sau, mai curând, ca un înger păzitor care să vegheze asupră-mi. Dar, în alte seri, neliniştea dispărea şi aşteptam nerăbdătoare plecarea mamei ca s-o şterg de acasă. Coboram scara, cu inima tresăltându-mi în piept, de parcă m-aş fi dus la o întâlnire. Nu mai era nevoie să-i spun vreo minciună portăresei, să găsesc scuze sau să cer voie. Cui? Şi pentru ce?

Cunoscusem o fată puţin mai mare decât mine, care se numea Jeannette Gaul. Într-o noapte, m-a apucat o migrenă şi am intrat în farmacia din piaţa Blanche ca să cumpăr Veganine şi un flacon de eter. În clipa în care urma să plătesc, am realizat că nu aveam banii la mine. Fata aceea blondă, tunsă scurt şi purtând un impermeabil, cu care îmi încrucişasem privirile – avea ochii verzi – s-a apropiat de casă şi mi-a plătit medicamentele. Eram stânjenită şi nu ştiam cum să-i mulţumesc. I-am propus să vină cu mine acasă pentru a-i înapoia banii. În noptiera mea aveam întodeauna ceva bănuţi.
Ea mi-a spus:
– Nu... nu... data viitoare.
Şi ea locuia în cartier, dar ceva mai jos. Mă privea şi ochii ei verzi îmi zâmbeau. Mi-a propus să beau ceva cu ea, undeva lângă locuinţa ei, şi iată-ne într-o cafenea – sau mai degrabă într-un bar – de pe strada La Rochefoucauld. Nu era deloc aceeaşi atmosferă ca la Conde. Pereţii erau acoperiţi cu lambriuri luminoase din lemn, şi tot aşa barul şi mesele, iar un fel de vitraliu dădea înspre stradă. Banchete de velur erau de un roşu-sângeriu. O lumină filtrată. În spatele barului trona o femeie blondă de vreo patruzeci de ani pe care această Jeannette Gaul o cunoştea bine, căci o striga Suzanne şi o tutuia. Tipa ne-a servit două şampanii Pim’s.
– În sănătatea dumitale, mi-a spus Jeannette Gaul. Continua să-mi zâmbească şi mi se părea că ochii ei verzi mă urmăreau încercând să ghicească ce se petrecea în capul meu. M-a întrebat:
– Locuiţi în colţ?
– Da. Ceva mai sus.
Erau atâtea zone prin cartier cărora le cunoşteam graniţele, chiar invizibile. Cum eram intimidată şi nu prea ştiam ce să-i spun, am adăugat:
– Da, locuiesc ceva mai sus. Aici nu suntem decât la primele pante. Am văzut-o că ridică din sprâncene.
– Primele pante?
Aceste două cuvinte o intrigau, dar nu-şi pierduse zâmbetul. Era oare efectul şampaniei Pim’s? Timiditatea mea s-a topit. I-am explicat ce vrea să-nsemne „primele pante“, expresia asta pe care-o deprinsesem, ca toţi copiii de şcoală, din cartier. De la scuarul Trinite încep „primele pante“, căci urci de zor până la castelul Des Brouillards şi cimitirul Saint-Vincent, ca apoi să cobori din nou către tărâmul secret din Clignancourt, mult către nord.
– Tu ştii o mulţime de lucruri, mi-a spus. Şi zâmbetul i-a devenit ironic. Dintr-odată m-a tutuit, dar asta mi s-a părut destul de firesc. A comandat numitei Suzanne încă două cupe. Nu eram obişnuită cu alcoolul şi o cupă era deja prea mult pentru mine. Dar n-am îndrăznit să refuz. Ca să n-o mai lungesc, am dat pe gât toată cupa. Tăcută, mă urmărea cu privirea.
– Îţi faci studiile?
Nu ştiam dacă să răspund. Dintotdeauna visasem să fiu studentă pentru că acest cuvânt mi se părea elegant. Dar visul ăsta îmi devenise inaccesibil în ziua când nu mă primiseră la liceul Jules-Ferry. Era oare siguranţa pe care mi-o dădea şampania? M-am aplecat către ea şi, poate pentru a o convinge, mi-am apropiat obrazul de al ei:
– Da, sunt studentă.
Fiind prima dată acolo, n-am remarcat să mai fie şi alţi clienţi în jurul nostru. Nimic în comun cu Le Condé. Dacă nu mă temeam că dau iarăşi peste nişte fantome, m-aş fi întors cu bucurie într- o noapte în acel loc ca să înţeleg de unde vin. Dar trebuia să fiu prudentă. De altfel, riscam să găsesc porţile închise. Schimbare de proprietar. Localurile astea n-aveau un viitor prea sigur.
– Studentă la ce?
Mă lua din scurt. Candoarea privirii ei mi-a dat curaj. Categoric nu-şi putea închipui că mint.
– Limbi orientale.
Părea impresionată. Ca urmare, nu mi-a cerut niciodată detalii privind studiile mele de limbi orientale, nici orarul cursurilor, nici unde este şcoala. Ar fi trebuit să-şi dea seama că nu urmam nicio şcoală. Dar, după părerea mea, asta însemna pentru ea – ca şi pentru mine – un fel de titlu de nobleţe pe care-l purtam şi pe care-l moşteneşti fără să fie nevoie să faci ceva. Celor ce frecventau barul La Rochefoucault m-a prezentat ca „Studenta” şi poate că cei de-acolo îşi mai aduc aminte şi azi de mine.

Traducere din limba franceză de
Constantin Abăluţă

Volum în curs de apariţie la Editura ART, colecţia „Desenul din covor”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara