Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Patrick Deville - "Literatura franceză n-o duce deloc rău" de Ion Pop


Pe Dl. Patrick Deville am avut plăcerea să-l cunosc în urma unei invitaţii primite din partea Casei Scriitorilor Străini şi a Traducătorilor (Maison des Ecrivains Etrangers et des Traducteurs) de la Saint-Nazaire, de a petrece, în apartamentul oferit, pe rând, unor scriitori din multe părţi de lume, la un etaj 10 deschis către estuarul Loarei la întâlnirea cu Atlanticul şi spre marele şantier naval al oraşului, un fragment de timp dedicat scrisului şi lecturii. Am găsit în vicepreşedintele Casei (care este şi directorul literar al revistei înscrise sub iniţialele instituţiei - MEET - şi al colecţiei de cărţi publicate sub aceeaşi emblemă) o gazdă foarte ospitalieră şi generoasă, dar şi un scriitor de excelentă ţinută, exprimat până acum în câteva romane şi povestiri tipărite de reputata casă pariziană Editions de Minuit. Lectura cărţilor sale - de la Cordon-Bleu, cu care a debutat, la vârsta de treizeci de ani, în 1987, la Longue vue (1988), Le feu d'artifice (1992), La femme parfaite (1995) şi Ces deux-là (2000) - descoperă un univers de autentică marcă personală, în comunicare cu spectacolul mereu reînnoit, între feerie şi derizoriu al "civilizaţiei de consum" contemporane. Scriitorul, "cosmopolit" în cel mai bun înţeles al cuvântului, îşi situează acţiunile într-un spaţiu fără frontiere, în care se călătoreşte mereu, între Paris şi Havana, Saint-Nazaire şi Montevideo, pe mările Nordului şi ale Sudului, prin ţări arabe şi peisaje italiene ori germanice, iar personajele sale provin, şi ele, din locurile cele mai diverse. E o lume, în egală măsură, a cuvintelor şi a Bibliotecii, a convenţiilor romaneşti reciclate, ironizate, cu o mare libertate ludică şi cu o evidentă plăcere a "manipulării" postmoderne: aluziile livreşti sunt numeroase, intertextul funcţionează productiv şi spectaculos, relativizând sentimentul "realului" dar neanulându-l, căci prozatorul are un remarcabil simţ al concretului, surprins şi recreat în detalii semnificative, în culori şi reliefuri reverberante. Şi e de notat imediat amprenta discret lirică a acestor proze în care sub lejeritatea unei scriituri jucăuşe transpare fondul grav al viziunii: imaginea pe care Patrick Deville o aproximează despre lumea de azi este a unui haos în care se caută un fel de ordine şi de coerenţă imposibile sau greu de atins, sub asediul permanent al vitrinelor civilizaţiei actuale, imagine a unor vieţi în fond fragile şi solitare, pândite de conştiinţa inautenticităţii şi de sentimentul înstrăinării - cum se întâmplă în Focul de artificii şi în Femeia perfectă. În plus, ca în romanele Cordon-Bleu şi Cei doi, totul pare "manipulat" de instanţe oculte ce controlează, spionează, urmăresc şi adesea ucid, conducând "jocul" şi comedia spre dramă. Ecourile critice, numeroase şi foarte favorabile, la apariţia ultimei cărţi a scriitorului oferă formule valabile pentru întreg scrisul său atunci când vorbesc despre "un roman ludic şi mişunând de acţiuni, maliţios exotic şi aproape oulipian" - trimiţând adică spre "atelierul" artei combinatorii a grupului Oulipo al lui Raymond Queneau -, ori despre un "roman rapid şi strălucitor, parodic şi tragic"...




Aţi publicat prima carte în 1987 şi sunteţi acum autorul a cinci romane, la care se adaugă încă unul în colaborare şi mai multe povestiri. V-aş ruga să vorbiţi mai întâi despre începuturile Dv. literare, despre întrebările pe care vi le puneaţi atunci, despre aşteptările Dv. în acel moment, despre reperele scriitoriceşti la care vă raportaţi...
La început a fost, desigur, mai ales lectura autorilor care făceau "Noul Roman". Ea a fost cea care m-a îndemnat să lucrez aşa, şi nu numai ea, evident... Erau şi alţii în acei ani '80 - îmi plăcea foarte mult ceea ce făcea Jean-Marie le Clézio în anii '70, dar şi scriitori ca Patrick Modiano, însă "moştenirea" mea, dacă mă pot exprima aşa, a fost mai ales cea a "Noului Roman", a romancierilor din catalogul Editurii Minuit. Ceva s-a schimbat mult, o dată cu primele lucrări tipărite la începutul anilor '80 de Jean Echenoz la Minuit, pe care Jean-Philippe Toussaint şi cu mine le citeam pe când nu eram încă publicaţi, - abia începusem să scriem... Ne întâlneam foarte des şi ne puneam întrebările pe care şi le puneau debutanţii, cu privire la tehnica scrisului, la ceea ce puteam să facem, iar lectura prozatorilor de la Minuit aducea pentru noi un aer proaspăt... Mi-am scris, aşadar, primele cărţi oarecum în urma acestor experienţe de lectură...

Ce vă plăcea în proza ce se scria în acei ani şi care erau, ca să zic aşa, motivele care vă îndemnau să vă desprindeţi de alte modalităţi de a scrie, pentru a propune altceva.


E-adevărat că prima hotărâre a fost cea de a scrie ori de a nu scrie, de a publica ori de a nu publica, apoi cea cu privire la ce scrii... Scriem, desigur, într-un anumit loc, într-o anumită limbă, într-un moment anume, aparţinem în mod obligatoriu unui proces, istoriei literare, iar lucrul cel mai interesant în scris este să încerci ceva nou, care să nu semene decât cu sine. Şi, desigur, înainte de a fi scriitor eşti cititor şi ţii, evident, seama într-o mare măsură de ceea ce citeşti. Se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce biologii numesc sau numeau principiul după care embriogeneza ar reaminti, pe scurt, filogeneza; adică, în fond, când începi să lucrezi, refaci oarecum, din punctul de vedere al stilului, întreaga istorie literară, la început în mare viteză, eşti puţin romantic, puţin modernist etc., până ce ajungi la contemporaneitate şi încerci să faci corabia să înainteze cu câţiva metri...

Pentru că vorbim despre actualitate, despre lumea în care trăim, aş spune că mi se pare că sunteţi foarte atent la ceea ce am putea numi universul obiectelor, dar şi cel al Bibliotecii. Există la Dv. un fel de conjugare, de interferenţă între depunerile culturale, ale lecturilor, şi acest peisaj, acest spectacol, aceste vitrine, aceste etalaje ale obiectelor caracteristice pentru civilizaţia de consum. Personajele Dv. sunt atente mai ales la suprafaţa lucrurilor, la spectacolul derizoriului, la tentaţii ce nu admit întotdeauna aprofundarea situaţiilor pe care le trăiesc, ele au de fapt un fel de falsă conştiinţă, lăsându-se în voia acestei lumi a obiectelor, fiind totuşi cumva tulburate de un anumit sentiment al neputinţei de a ajunge la profunzime, la o adevărată cunoaştere a lumii a propriei vieţi, la un sens... Cum s-a închegat această viziune, care mi se pare a fi foarte caracteristică? Pentru că există, pe de o parte, foarte multe obiecte, pe care îndrăznesc să spun că le surprindeţi cu o mare precizie şi forţă de sugestie a concretului, şi, pe de altă parte, un puternic sentiment al vidului existenţial, al faptului că toate aceste obiecte nu sunt decât un soi de măşti, de suprafeţe care ascund... nimicul...
Nu ştiu dacă e ceva de crezut... Am ajuns pur şi simplu aici... Mai ales romanul, care cere o lucrare aparte, nu ne oferă niciodată o gândire constituită dinainte. Romanul înseamnă să porneşti cu nişte personaje, situaţii, iar apoi poţi fi tu însuţi uimit de ceea ce se întîmplă... Când scrii romane, există, desigur, un joc, - un joc cu realul, cu realismul, cu ceea ce poţi capta, ceva care ar fi adevărat în realitate, iar această situaţie de invadare de către lucruri, de către obiecte, această superficialitate - cred că toate acestea vin mai mult din lumea din afară decât din mine, e ceva care corespunde unui moment istoric şi unui loc anume, care este Europa sfârşitului de secol XX... Pe de altă parte, vă referiţi la Bibliotecă... Da, într-adevăr, dacă vorbim despre realism, despre ceea ce vedem în real, trebuie să spun că în viaţa mea am mult mai multe raporturi cu cărţile decât cu alte obiecte. La urma urmelor, operele literare sunt tot atât de reale ca tot ce poate fi real, - vapoarele, casele, oraşele... Prin urmare, ele sunt foarte, foarte prezente, fie că sunt sau nu sunt menţionate... Cred că n-aş putea scrie un roman în care să nu existe măcar un personaj care a citit sau care citeşte...Chiar dacă personajele nu sunt prezentate ca nişte cititori reali, ele au citit, cunosc lumea prin intermediul Bibliotecii...
Nu construiţi, mi se pare, în romanele Dv., nişte psihologii aprofundate, ci vă caracterizaţi personajele în funcţie de legăturile lor cu obiectele... Este un fel de comportamentalism... Există un soi de falsă geometrie oferită de lumea obiectelor, un fel de falsă coerenţă asigurată personajelor de această lume... Mă gândesc, de exemplu, la protagonistul romanului Dv. Femeia perfectă, una dintre cărţile care mi-a plăcut cel mai mult, căci e foarte bine articulată, foarte concentrată, - există acel personaj, Paul Cortèse, care se refugiază în acelaşi timp într-un fel de realitate virtuală, ca să scape de conştiinţa - dacă e o conştiinţă - a manipulării în lumea în care trăieşte, iar pe de altă parte, unica lui manieră de a găsi un fel de coerenţă, o falsă coerenţă, cum spuneam, este costumul, moda, sunt lucrurile care construiesc omul oarecum din exterior, care-i refuză, practic, întoarcerea către propria conştiinţă. Iar acest fapt cred că are consecinţe şi asupra modului în care vă compuneţi cartea, în care vă construiţi naraţiunea. Căci mi se pare că sunt rare, la Dv., situaţiile conduse spre un capăt precis, lucrurile fiind lăsate oarecum în suspensie, într-o lume deschisă, căutările neajungând niciodată la un final limpede, există false căutări; de exemplu în romanul Cordon-Bleu, care mi se pare foarte reprezentativ din acest punct de vedere - unde nu se ştie cu exactitate cine manipulează pe cine, de ce manipulează, cu ce scop, şi unde chiar limbajul unui personaj central ca Dl. Balbus este construit ca foarte artificial, preţios... Există cred, un fel de confuzie în lumea acestor personaje şi, totodată, căutarea unei coerenţe care, la rândul său, apare ca neautentică. Cum comentaţi acest... comentariu?
Este visul absolut, irealizabil desigur, al unei opere literare perfecte, singura care ar fi geometric construită... Romanul este absolut gratuit în raport cu realitatea exterioară, nu există nici un fel de necesitate de a scrie un roman, nici un roman nu lipseşte, desigur, din Biblioteca Babel... Dar această întreprindere oarecum nebunească a scrierii romanului este tocmai de a construi, în interiorul a ceva care, în sine, este absolut gratuit, ceva care să corespundă unei necesităţi absolute, care impune o geometrie, o construcţie... Iar în centru, în mod efectiv, nu există nimic, fiindcă însăşi existenţa e absolut contingentă şi gratuită şi cu atât mai mult cea a personajelor de hârtie...

Sunteţi, prin urmare, de acord, în principiu, cu Derrida, care vorbeşte despre absenţa centrului şi predominarea jocului...
Fără îndoială... Contează însă foarte mult construcţia... Lucrul care mă interesează cel mai puţin, în fond, în roman este nivelul intermediar, obişnuit, tradiţional al romanului, adică psihologia personajelor îmbarcate într-o ficţiune narativă etc. Cele două extreme mă atrag într-o mult mai mare măsură, adică, la un capăt, construcţia abstractă a unor forme foarte solide şi foarte complexe, iar la celălalt construcţia minimală a detaliilor - o culoare, un obiect, un cer, o insectă, toată această muncă măruntă, făcută cu lupa, de auscultare a realului; iar la cealaltă extremitate, cum spuneam, acele mari construcţii, acel soi de structuri pe care romanul le poate impune realităţii, care, ea, nu e construită într-un chip atât de stabil şi de puternic... În Femeia perfectă, într-adevăr, personajul nu e nimic, în centru e un fel de puţ fără fund, de neant, el nefiind decât cel ce poartă nişte costume, mânuieşte nişte obiecte, conduce un automobil oarecare...

Cred că din aceste raporturi cu o realitate care nu e tocmai o realitate derivă şi o atitudine ludică, un fel de conştiinţă a jocului, care e în acelaşi timp joc al lumii, joc al ficţiunii, al scriituirii - de care uzaţi din plin. E desigur un fel de a exprima libertatea faţă de lume şi text, un fel de ironie în ceea ce faceţi...
Da, pentru că eu cred deopotrivă că întreprinderea literară e respectabilă dar e şi domeniul în care e de dorit să nu te iei prea tare în serios, căci totul rămâne, în fond, un joc, - şi, în acelaşi timp, nu există nimic mai important decât acest joc care, tocmai, este un mod de a ne afirma ironia, conştiinţa că nu există foarte mult sens... De altfel, cea mai mare parte dintre personaje se joacă de-a ceva, ori fac pronosticuri pentru curse de cai, joacă go sau şah...

Sau rezolvă cuvinte încrucişate...
Da, şi cuvintele încrucişate, jocul cu textul... Tocmai jocul cu textele e cel care comandă demersul... Însă, în acelaşi timp, nu-mi interzic nimic. Folosesc şi procedee aproape oulipiene, jocuri pure ale formelor textuale, însă nu e nimic strict aici, nici dogmatic... Nu mă feresc însă nici să construiesc psihologia unui personaj, o focalizare internă asupra psihologiei unui personaj... Ne putem juca, într-adevăr, cu toate acestea.

Vă puteţi considera, aşadar, în fond, un postmodern...
Nu prea ştiu... Ar trebui să ne înţelegem asupra unei definiţii care pentru mine rămâne oarecum vagă, nu înseamnă mare lucru...

Se călătoreşte foarte mult în cărţile Dv. şi se trăieşte cam peste tot... Sunteţi un fel de nou "cosmopolit", în acest moment de "globalizare"... Acest lucru mă duce cu gândul la pasiunea oarecum romantică a începutului de secol XX, când oamenii se interesau foarte mult de spectacolul modernităţii (a fost cazul, între alţii, al lui Paul Morand, pe care l-am evocat acum câteva zile, la Nantes, ori al lui Blaise Cendrars şi Valery Larbaud). Mi se pare că se regăseşte şi la Dv. ceva din acest spirit, din această deschidere... O exergă a cărţilor Dv. e un citat chiar din Paul Morand...
Eu ştiu ce mă fascinează şi îmi pot revendica şi termenul de "cosmopolitism"... În acelaşi timp el îmi pare foarte apropiat de ideea unei posibile Enciclopedii. Toate locurile mă interesează - iar acest lucru mi se pare legat de chiar faptul de a fi scriitor, adică de a nu suporta să fii nici unde eşti, nici ce eşti, nici ceea ce faci... Cred că dacă eşti funciarmente scriitor e tocmai pentru că nimic nu îţi este îndeajuns, pentru că ai o foame excesivă, doreşti să faci mai mult, să vezi mai mult... în acelaşi timp, ştim foarte bine - şi aici e, poate, ceva "postmodern" - că avem (eu o am, în orice caz) un fel de nostalgie a Enciclopediei, de fapt imposibile, fiindcă cunoaşterea e prea vastă, fiindcă nu mai putem fi nişte oameni ai Renaşterii - însă modelul e totuşi acesta. Când facem ceea ce facem, e întotdeauna pentru a refuza specializarea şi a aborda un maximum de discipline, fie ele ştiinţifice, literare, filosofice, chiar dacă în realitate, o facem cumva în viteză. E bine pe de altă parte, că există specialişti... Eu nu sunt specialist în nimic, şi în acelaşi timp, fiind vorba de cosmopolitism, mă străduiesc de vreo douăzeci de ani să mă deplasez prin lume şi să trăiesc în foarte multe oraşe diferite, să învăţ limbi, istorii politice, literare etc., până ce am impresia că mă aflu pe un teren cunoscut, apoi plec prin alte părţi... Nu doresc câtuşi de puţin să fiu considerat ca un scriitor-călător, nu sunt deloc aşa ceva, nu asta mă interesează... Îmi pare că alte locuri, alte culturi, alte literaturi sunt de o bogăţie extraordinară şi te fac să doreşti să le citeşti, să le descoperi, să scrii, să înţelegi...

Să credem că oraşul Nantes, în care s-a născut Jules Verne, faptul că aţi trăit pe malul unui mare fluviu ca Loara, în apropierea Oceanului, a jucat vreun rol în fascinaţia pe care o aveţi pentru călătorie? Căci există în scrisul Dv. o fascinaţie a călătoriei...
Da, desigur... Dar în acelaşi timp mi-e groază să călătoresc... Nu ştiu... există oraşe în care n-am pus niciodată piciorul... Mă gândesc, ştiu eu, că într-o zi sau alta va trebui să fiu la Kuala-Lumpur, de exemplu, şi sunt atâtea oraşe în care n-am fost niciodată... E insuportabil să nu ai o imagine mai mult sau mai puţin precisă... Iar apoi, acest mod de a călători, care constă în a citi înainte totul despre un oraş, în a cumpăra hărţi... Nu poţi pune piciorul într-un oraş fără să-i cunoşti punctele cardinale, fără să ai o imagine mentală cât de cât clară despre planul oraşului... Scopul meu, cea mai mare satisfacţie a mea este de a avea impresia că am locuit dintotdeauna la cincizeci de metri de locul în care mă aflu. Sunt foarte mulţumit când mă găsesc în situaţia de a fi oprit de cineva care s-a rătăcit într-un oraş, ca să mă întrebe care e drumul cel bun... Fiind vorba de Estuar, de Nantes şi de Saint-Nazaire, poate că ele au avut o anumită influenţă în privinţa acestei fascinaţii a călătoriei... Fără îndoială... Dar aceste spaţii portuare, deschise, le-am descoperit şi prin lecturi - de exemplu în Marcel Schwob în ce priveşte Nantes-ul, apoi în trecerea pe la Saint-Nazaire a lui Antonin Artaud ori Nabokov... Însă acum toate acestea participă într-o foarte mare măsură la universul meu imaginar...

Aţi vorbit despre un univers oarecum enciclopedic - şi mi se pare că această pasiune pentru o "enciclopedie" care să cuprindă toate cunoştinţele, tot ce se poate şti ori simţi, accentuează cu atât mai mult o anumită tristeţe a enciclopedismului - căci se vede că, în cele din urmă, personajele Dv., ascund, sub enorma îngrămădire de imagini, de definiţii, cuvinte, comentarii, o tristeţe pe care nici nu îndrăznesc sau nu sunt capabile să o mărturisească... Care e sentimentul Dv. în această privinţă?
Întâi de toate, aş spune că o mare calitate umană este uşurătatea, politeţea şi buna dispoziţie... E insuportabil să plângi toată ziua, e mai bine să fii lejer, amuzant şi rapid... Iar pe de altă parte, tot ce aflăm ne înfundă într-o situaţie mai rea... Orice descoperire nouă, fie că e vorba de una personală, în însuşirea unor cunoştinţe, sau de una generală, a omenirii, e o umilinţă suplimentară, încă o dovadă că toate acestea nu au nici un sens... Asta nu înseamnă totuşi că nu suntem în stare să nu fim trişti, disperaţi... La urma urmei viaţa e mai degrabă un fel de...

...lecţie de înţelepciune...
Da, dar şi o sărbătoare, care e extrem de plăcută...

În legătură cu spectacolul lumii... Există şi un spectacol al lumii literare. Cum îl priviţi? Fiindcă în Franţa există, de exemplu, spectacolul premiilor literare, celălalt, al vieţii din redacţiile revistelor, al editurilor... Dv. înşivă sunteţi publicat de o foarte importantă casă de editură, Editions de Minuit, dintre cele mai exigente... Cât de mult contează pentru Dv. acest spectacol al lumii literare? Cum îl priviţi ca scriitor, ca unul care sunteţi ca şi obligat să participaţi la el, să-l priviţi reflectând asupra calităţii acestuia?
Nu sunt deloc obligat să particip la el... De altfel, nefiind ani de-a rândul în Franţa, ori aflându-mă în Franţa undeva pe malul mării, am fost străin de toate acestea... În acelaşi timp, această situaţie e foarte interesantă - de a nu lua foarte în serios astfel de lucruri, de pildă, povestea cu premiile literare... Îmi face însă o foarte mare plăcere şi mi se par foarte îmbogăţitoare contactele cu anumiţi scriitori... Am fost dintotdeauna convins că scriitorii care m-au răscolit cel mai mult ar fi putut să fie prietenii mei... Cred că în scris există ceva foarte apropiat de prietenie, fiindcă este vorba, fără s-o mărturiseşti, vorbind despre altceva, spunând altceva, de a comunica totuşi cu cineva, cu un cititor, de a-i spune ceva ce nu poţi comunica în mod direct - şi tocmai de aceea scrii... Adică, să faci cunoscut, să faci să se înţeleagă din interior ce este acea subiectivitate şi cum se situează ea în lume, şi aşa mai departe... Scopul principal al scrisului, al creaţiei artistice în ansamblul ei este, cred, acela de a reuşi să dejoace finitudinea, de a exterioriza o subiectivitate care altminteri e absolut incomunicabilă... Tocmai de aceea simt, sunt sigur că prieteniile între scriitori sunt foarte bogate. Pentru că atunci când te citeşti iar apoi te întâlneşti ajungi la o înţelegere a subiectivităţii pe care n-o poţi atinge altfel. Poate că asta înseamnă viaţă literară... Nu ştiu..., restul e în mare parte folclor. Există lucruri mai simple şi legături omeneşti care te îmbogăţesc...

Ca scriitor şi cititor în acelaşi timp, ce puteţi spune despre buna sau reaua orientare a literaturii franceze actuale, care sunt calităţile sau defectele pe care le puteţi descoperi, de pildă, în proza franceză de azi ori în poezia despre care ştim că nu se mai bucură de o mare audienţă acum. Presupun că, în ce priveşte romanul, proza în general, sunteţi foarte informat şi ştiţi cu exactitate ce se face şi, ca atare, aveţi o părere formată despre tot ce se întâmplă în acest spaţiu...
E o întrebare la care e destul de greu de răspuns... Însă, foarte cinstit vorbind, într-un moment în care mă străduiesc, mai ales prin revista internaţională MEET, publicată de Casa Scriitorilor Străini şi a Traducătorilor de la Saint-Nazaire, care oferă premiul Laure Bataillon pentru cea mai bună carte tradusă în cursul unui an în limba franceză, să citesc foarte multă literatură tradusă sau netradusă, pot spune că literatura franceză n-o duce deloc rău. Citesc, în acelaşi timp ceea ce se publică aici şi acum şi, aşa cum vă spuneam în urmă cu câteva zile, lăsând la o parte orice etnocentrism lingvistic, mi se pare că literatura franceză contemporană - vorbesc efectiv despre proza de ficţiune - este excelentă. Se întâmplă că ea are, poate, o pondere mai mică acum în străinătate decât ar fi cazul, dar acestea sunt fenomene aleatorii, care nu vin de la scriitorii înşişi. Sunt momente în care curiozitatea pentru anumite limbi şi literaturi e mai mare, - trecem printr-o perioadă interesată de literaturi pe care nu le-am cunoscut până acum, e o mişcare foarte pozitivă şi respectabilă de descoperire. Poate că literatura franceză plăteşte astăzi influenţa pe care a putut-o exercita de la o anumită înălţime, cu o voinţă hegemonică, de a da lecţii altor literaturi etc. Este însă suficient să te uiţi ce se află în librării, - există texte extraordinare...

Aţi amintit mai înainte de existenţa Casei Scriitorilor Străini şi Traducătorilor de la Saint-Nazaire, în jurul căreia s-a adunat un mare număr de autori străini, care au publicat în colecţia de cărţi pe care o conduceţi acum şi în revista MEET. Ce i-aţi putea spune publicului român despre poziţia, importanţa, rolul pe care această Casă a Scriitorilor, revista, reuniunile pe care le organizaţi le au în viaţa literară, nu numai regională ci franceză în general şi, desigur, pentru Dv. înşivă ca scriitor?
E ceva care seamănă cu ceea ce dorim toţi să facem, adică să ne întâlnim. Nu e vorba atât de mediul literar, cât de faptul că ne citim, ne întâlnim, şi e această idee de reţea, care mie îmi place foarte mult... Literatura a fost, totuşi, marginalizată... Aţi amintit de cazul poeziei, de situaţia ei dificilă... Trebuie oare să ne plângem, e ceva catastrofal, e ceva excelent, - nu-mi dau seama, însă trebuie să privim lucrurile în faţă... În Franţa, cu o limbă şi o istorie a poeziei care nu e recentă, care e foarte bogată, ţara însăşi fiind bogată, cu şaizeci de milioane de locuitori, poeţii francezi contemporani, cei mai mari, îşi vând cărţile în o mie de exemplare... Această situaţie poate părea consternantă şi îngrozitoare, într-adevăr. Putem, desigur, căuta motive, şi unul, foarte simplu, este că s-ar cuveni învăţat cum trebuie citită poezia, pentru că, în orice caz, nu putem citi poezia fără să ştim cum s-o citim... Iar aceasta e o problemă ce priveşte însuşi învăţământul, concepţia asupra culturii în ansamblul ei. E aberant, de exemplu, faptul că nişte adolescenţi de cincisprezece ani au în materie de matematici un nivel mediu incredibil şi în parte inutil, şi că, în afară de asta, toată viaţa lor n-au petrecut măcar douăzeci de ore pentru a afla ce e poezia, cum se citeşte ea şi cum te poţi bucura de lectura ei... Nu e, desigur, o situaţie specific franceză... Literatura stă sub o ameninţare monstruoasă, aceea de a deveni un fel de capriciu - iar acest lucru e insuportabil... Când intri în acele "Case ale presei", care sunt nişte locuri extrem de urâte, respingătoare, în care mai înainte găseai ziare, vezi că există acum tot mai puţine ziare şi din ce în ce mai multe reviste ilustrate... Aţi remarcat desigur rafturile în care sunt expuse vreo trei sute de reviste săptămânale, una despre grădinărit, alta despre bricolaj etc., şi apoi un magazin literar - ca şi cum totul ar fi la acelaşi nivel, pe acelaşi plan... E ceva absolut insuportabil, care te îndreptăţeşte să te înfurii... Aşadar, ideea aceasta de reţea, cum este cea din jurul Casei Scriitorilor Străini şi a Traducătorilor, urmăreşte tocmai realizarea unor contacte, a unor întâlniri, prin care putem rezista împreună, căci există totuşi pericolele despre care am vorbit...

Care sunt rezultatele cele mai importante pe care le-aţi obţinut şi ce proiecte aţi putea numi, privind activitatea acestei instituţii în viitor?
Ne aflăm acum într-un moment de reorganizare.. Avem, desigur, proiecte pe termen scurt, privind invitarea unor scriitori, publicarea unor ediţii bilingve din scrierile lor. Însă pentru viitor mă interesează cel mai mult organizarea unor întâlniri care să nu fie nişte întâlniri geografice, naţionale... Noi am organizat o astfel de reuniune în 1994, privind literatura română, şi e ceea ce face oarecum şi Ministerul Culturii cu manifestarea numită "Les Belles Etrangères", şi anul viitor Casa noastră va participa şi ea la manifestarea consacrată Indiei... În viitor asemenea reuniuni am dori să se concentreze mai degrabă asupra unor puncte de interes mai larg. Mi se pare că ar fi mai interesant pentru noi să putem invita din când în când grupuri de scriitori din orizonturi geografice foarte diferite, pentru a se întâlni asupra unui punct anume. În ce mă priveşte, m-ar interesa mai mult să organizez întâlniri în jurul unor probleme particulare, de exemplu privitoare la tehnicile literare, căci există literaturi care inventează tehnici narative etc., dar la care să participe scriitori din diferite părţi ale lumii. Aceste întâlniri ar putea avea loc la fel de bine la Paris, la Cluj, la Bucureşti, la Lima ori la Tegucicalpa...

Ce aţi putea spune despre publicaţiile pe care le realizaţi sub egida Casei Scriitorilor Străini şi a Traducătorilor, - adică revista MEET şi cărţile apărute până acum ori în curs de apariţie?
Până acum, publicarea cărţilor a fost în mod absolut legată de rezidenţe, de bursele oferite scriitorilor care veneau aici, şi e posibil ca acest program să fie amplificat şi modificat puţin, imaginând, de pildă, co-editări. În ce priveşte revista, lucrurile stau oarecum diferit, fiindcă pentru fiecare număr anual sunt alese două locuri, care permit prezentarea unor literaturi în mişcare, în momentul în care tocmai se fac. În acest an, am prezentat puţin New York-ul şi Napoli. Pentru New York, am ales câţiva poeţi, unii încă netraduşi în Franţa, iar pentru Napoli un număr de prozatori... E un lucru foarte important şi foarte necesar, mi se pare, şi e o muncă foarte diferită de cea a editorilor clasici... Casa noastră poate, aşadar, să joace acest rol de descoperire, de primă publicare, foarte însemnat mai ales pentru poezie...

Putem deci încheia acest dialog într-o notă optimistă în ce priveşte viitorul...
Fără îndoială... Vorbeaţi adineaori despre "cosmopolitism", despre Valery Larbaud şi poemele lui "din lumea întreagă". Acţiunea noastră se înscrie sub asemenea mari auspicii...





Saint-Nazaire, martie 2001