Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Patosul lui H.-R. Patapievici de Sorin Lavric


Poate că cea mai mare tristeţe de care poate avea parte un cititor la lectura unei cărţi e să vadă cum autorul, vrînd să-şi înfăţişeze ideea, o prezintă într-o formă golită de orice participare afectivă. E ca şi cum ideea aceea, în loc să prindă fiinţă graţie unei însufleţiri umane, este aruncată pe pagină ca un stîrv căruia i s-a furat ultima tresărire de viaţă. Ţi se cere patos ca să poţi da fiinţă unei idei, ceea ce înseamnă că patosul, mai înainte de a fi al ideii plecate în lume, trebuie să fi fost al autorului care şi-a pus sufletul în ea.

Drama noastră e că mai toţi autorii români ce cochetează cu lumea ideilor şi a speculaţiei filozofice au o uscăciune sufletească ce face ca fiecare gînd pe care îl rostesc sau îl pun pe pagină să sufere de astenia cadaverică a unui făt născut mort. Un asemenea gînd, oricît de profund ar fi, este fără suflare de viaţă. Şi dacă nu are viaţă, atunci nici nu poate fi profund. Pe scurt, deşteptăciunea vine din inimă, cum tot de acolo se iveşte şi abrutizarea. Iar patosul e semnul solidarităţii autorului cu ideea căreia îi dă glas, e semn că ideea aceea nu e o cunoştinţă indiferentă pe care autorul o scrie fără să se simtă deloc angajat de ea, ci este chiar atitudinea autorului într-o anumită problemă. De aceea, patosul este dovada clară că a gîndi înseamnă a lua atitudine.

În lumea scrisului românesc, H.-R. Patapievici este o excepţie, adică un autor care are patosul ideii, puterea de a o însufleţi în aşa fel încît ea să poată prinde viaţă în mintea cititorului. Ultima sa carte, Discernămîntul modernizării (Humanitas, 2004) - o antologie însumînd şapte conferinţe ţinute în ultimii ani în ţară (Timişoara, Constanţa şi Bucureşti) sau în străinătate (Brisbane, Australia) -, este un exemplu de cum se mai poate gîndi astăzi cu patos, dar cu un patos pe care l-ai decantat pînă la acel grad de înţelegere cînd singura trăsătură perceptibilă este cea a unei atitudini intelectuale sobre. Nimic din zbuciumul omului care încearcă să înţeleagă o problemă nu mai transpare, ci doar atitudinea serenă şi colocvială a unui om care ţine o simplă conferinţă. De aceea, H.-R. Patapievici este un intelectual posedînd un patos pe care, tocmai pentru că a reuşit să şi-l înăbuşe, l-a trecut în starea discursivă a ideii. Noica are undeva o vorbă frumoasă: "E ceva iremediabil liric la începuturile oricărei reflexii filozofice." Vorba aceasta se potriveşte întocmai autorului Discernămîntului modernizării: H.-R. Patapievici este un liric care a îmbrăcat haina epică a reflexiei speculative.

Un amănunt aparte este că textele din această carte, veritabile conferinţe pe felurite teme (a fi român, a fi modern, modernizarea, cultura generală, lipsa unei istorii a filozofiei româneşti, scrisul), au fost scrise spre a fi citite cu glas tare, şi nu spre a fi supuse unei lecturi tăcute în tihna camerei de lucru. Or e un fapt ştiut că, atunci cînd scrii un text ca şi cum l-ai citi chiar în clipa cînd îl scrii, vibraţia afectivă a cuvintelor puse pe hîrtie este mai mare. Tocmai de aceea precauţiile pe care autorul şi le ia în prefaţa cărţii, precizînd că redactările ulterioare făcute pe textul iniţial ar putea fi răspunzătoare de o anumită ezitare a frazei, sînt inutile. Motivul e simplu: Patapievici se numără printre foarte puţinii intelectuali români care scriu tot atît de bine pe cît vorbesc. Asta nu înseamnă că regulile oralităţii nu ar fi radical deosebite de cele ale cuvîntului scris, ci că sînt oameni care pot pune o cumpănă între cuvîntul scris pentru a fi rostit cu glas tare şi cel scris spre a fi citit în tăcere. Aici, lui H.-R. Patapievici nu i se poate aduce nici o critică, căci instinctul cuvîntului dublat de patosul ideii sînt punctul lui tare.

În schimb, critica poate veni din altă parte, şi anume: H.-R. Patapievici îşi trădează pe alocuri patosul, renunţînd la el în favoarea unor insule de aspră şi indigestă galimatie. Cu alte cuvinte, dacă forţa pe care o are scrisul lui Patapievici se stinge în unele pagini ale cărţii, cauza e de găsit în erudiţia etalată ca scop în sine sau în recurgerea la un jargon auxiliar ce nu face decît să încarce textul cu un aparat tehnic rebarbativ. De pildă, folosirea unor operatori precum "implicitul de actant", "implicitul auctorial" şi "implicitul contextual" nu numai că nu înlesneşte curgerea ideii în albia textului, dar îi împrumută ceva din înfăţişarea unei incizii chirugicale căreia nu i s-au scos la sfîrşit firele de sutură. În felul acesta eşti silit să vezi bucătăria ascunsă a unui spectacol mental a cărui strălucire este "prea" indubitabilă pentru a mai avea nevoie de cîrjele de sprijin ale unor sintagme pur tehnice. În fond, adevărata tehnică e cea care a ajuns să facă pînă într-atît de mult corp comun cu textul, încît ea nu mai transpare defel în litera lui: a ajuns să fie invizibilă, şi tocmai de aceea este peste tot.

În rest, H.-R. Patapievici rămîne un scriitor de excepţie înzestrat cu o claritate de invidiat a expresiei, dar un scriitor avînd darul de a face sensibil inteligibilul cel mai abstract, cu alte cuvinte un autor avînd putinţa de a ilustra idei abstracte prin exemple de o concretitudine frustă. De pildă, abordînd o temă căreia i-a dedicat atîta timp şi atîtea gînduri, şi anume modernitatea, H.-R. Patapievici ajunge să vorbească de modernizarea prin altoire şi de modernizarea prin aruncare la coş. Expresiile sînt atît de sugestive încît străfulgerarea intuitivă pe care ţi-o dă vizualizarea unor procese precum altoirea şi aruncarea la coş ţine loc de o puzderie de precizări teoretice pe marginea acestor forme de modernizare. Cu ale cuvinte, H.-R. Patapievici ştie să coboare abstractul pe pămînt, ştie aşadar că o repezentare intuitivă face cît un întreg vraf de abstracţiuni şi, tocmai pentru că ştie prea bine această regulă, o aplică cu măiestrie. Sau un alt exemplu: raportul dintre cultura generală şi culturile de specialitate este ilustrat de autor prin recurs la imaginea roţii de căruţă: căpăţîna şi butucul roţii sînt cultura generală, adică centrul din care pleacă radial, precum irizările unei lumini centrale, spiţele roţii, şi anume formele speciale de cunoaştere. Potrivit acestui model, se disting trei variante în ceea ce priveşte relaţia dintre cultura generală a oamenilor şi specialitatea pe care au îmbrăţişat-o. 1) O variantă în care roata are butuc, dar nu are spiţe care să plece din el, caz în care, deşi eşti cult în linii mari, eşti lipsit de o competenţă axată pe o parcelă anume. E cazul culturii incompetente.

2) Varianta în care spiţele există dar joacă liber şi dezordonat, neavînd căpăţîna în care să se îmbuce în mod coerent şi ferm. În acest caz, coerenţa specialităţilor lipseşte, totul semănînd cu un mozaic haotic de specialităţi incapabile de a comunica între ele. E cazul specialiştilor cu desăvîrşire inculţi. 3) În fine, varianta ideală, cea în care spiţele se îmbucă în butucul culturii generale, iar nu de-a dreptul între ele. E cazul unei culturi mature, cea de care vorbea, de pildă, Noica, atunci cînd recomanda ca filozofia, spre a nu rămîne o activitate desprinsă de realitate, să fie însoţită de studiul unei ştiinţe exacte. Concluzia autorului, formulată sub forma unor chiasme de factură paradoxală, este: "Dacă nu ai cultură generală eşti incult, dacă ai doar cultură generală eşti o persoană de mîna a doua." (p. 155) sau "Doar cu cultură generală, ne sufocăm. Fără cultură generală, pierim." (p. 183).

Dar dintre toate conferinţele lui H.-R.Patapievici din această carte, cea cu adevărat impresionantă e cea din urmă, a şaptea. Aici se vădeşte deplin puterea lui H.-R. Patapievici de a face asocieri de idei cu adevărat surprinzătoare, stabilind relaţii între teme pe care în mod normal nu eşti înclinat să le pui alături. Conferinţa sună modest: "Despre scris, ascultare şi imaginaţie", dar în ea cititorul va găsi, comentată într-un mod aparte, o scenă ce i se va întipări definitiv în memorie: la capătul unor cursuri sisifice în care se chinuia pe sine şi, deopotrivă, îşi chinuia studenţii, Wittgenstein, dezgustat de el însuşi şi de o intimitate suferindă pe care nu o mai putea îndura, avea obiceiul deconcertant de a intra într-un cinematograf, de a se aşeza în primul rînd de bănci şi de a privi, aidoma unui spectru hipnotizat, imaginile de pe ecran. Nu avea nici cea mai mică importanţă ce film rula în acele clipe şi dacă imaginile ce i se depănau prin faţa ochilor aveau sau nu o semnificaţie a lor, cum nu avea nici importanţă dacă imaginile erau însoţite în josul lor de cuvinte menite a lămuri ceva. Important era un singur lucru, ca acele imagini să continue să se deruleze înaintea ochilor lui Wittgenstein şi ca el, cufundat pînă la contopire în fluxul acela de imagini, să reuşească să se uite pe sine şi cumplita sa sensibilitate. Pentru Wittgenstein, şirul imaginilor era remediul intuitiv împotriva unei lumi interioare de o intensitate insuportabilă. Vrînd să fugă de propria lui imaginaţie, filozoful se arunca aproape la propriu într-o baie de imagini externe. Fugea de sine şi de bolgia lui interioară, şi se scălda în apa lipsită de sens a unor imagini întîmplătoare. Şi tocmai de aceea singurul rost al imaginilor era acela de a fi acolo şi de a se înşirui în faţa lui, Wittgenstein putînd privi orice prostie şi orice fleac în acele clipe, atîta doar să privească, să aibă ce să privească şi, privind, să uite că el însuşi exista.

Ce făcea de fapt Wittgenstein în momentele acelea cînd mintea lui, abandonîndu-se în fluviul imaginilor fără sens ale cinematografului, încerca să-şi anihileze durerea? Recurgea, poate fără ştiinţa lui, la o metodă arhaică şi magică de predare a propriei subiectivităţi în mîna unor imagini: mîntuirea prin fantasme venite din afară, încercarea soteriologică de a-şi vindeca fiinţa prin ieşire completă din sine şi prin păşire într-o lume a ficţiunilor senzoriale. Pentru Patapievici, ceea ce trăia Wittgenstein cu o intensitate aproape neomenească este o experienţă pe care fiecare om modern o trăieşte într-o formă, se înţelege, mult mai atenuată: e vorba de balansul continuu între imaginaţia fiecăruia şi imaginile din afară, dar cu mutarea accentului pe imaginile ce ne copleşesc din afară. Universul mediatic al lumii de azi ne preschimbă pe fiecare dintre noi în creiere cuplate la reţeaua exterioară a unei imaginaţii planetare, dar a unei imaginaţii care nu mai este a noastră. Cu alte cuvinte, ochiul interior moare sub avalanşa imaginilor venite pe calea ochiului exterior. Iar ceea ce este grav este că, în vreme ce imaginile produse de fantezia noastră sînt vii şi însufleţite, cele venite din afară sînt mecanice, cinematografice, simple marionete moarte ce ne parazitează mintea cu ingrediente străine ei. Într-un cuvînt, noi nu mai gîndim, căci de gîndit nu poţi gîndi decît cu imaginile iscate de mintea ta. Distincţia imagini interioare (vii) - imagini exterioare (moarte) îi dă posibilitatea lui H.-R. Patapievici de a relua distincţia platoniciană a "scrisului în suflet" şi a "scrisului pe apă". Se ştie că Platon nu era un adept al scrisului în genere, filozoful grec văzînd în scris consemnarea sub forma unor imagini moarte a unor gînduri care, tocmai, pentru că sînt întipărite pe un suport exterior (tăbliţe, papirusuri) nu pot însufleţi deloc gîndirea celui care citeşte un text. Un asemenea scris pe un suport exterior este precum scrisul pe apă, varianta opusă adevăratului scris, scrisul în suflet, care presupune o aprindere, în interiorul omului, a flăcării gîndirii vii. Numai că o asemenea gîndire se face în mod oral, prin vorbire şi ascultare, şi nu prin scris. Ceea ce înseamnă că, pentru a-i scrie unui semen în suflet trebuie să-i vorbeşti, nu să-i scrii. Şi atunci, scrisul, fixare inertă a unor imagini moarte, neputînd aprinde nici o flacără a gîndirii vii, trebuie să fie respins.

Ceea ce Platon spune, în privinţa scrisului, despre imaginile vii şi cele moarte poate fi păstrat întocmai în cazul universului mediatic în care trăim azi. Imaginaţia noastră ne furnizează imagini vii, numai că ele sînt copleşite de şuvoiul imaginilor moarte venite din afară. Urmarea e că gîndirea noastră sucombă sub influenţa unui simulacru de gîndire, industria imaginilor, pe care noi, creînd-o în afara noastră, am lăsat-o să se prăbuşească asupră-ne. Iar dacă la Wittgenstein evaziunea în imagini era una terapeutică, la noi aceeaşi evaziune seamănă cu o absorbire într-un vortex în interiorul căruia vom înceta să mai fim fiinţe gînditoare. Şi atunci ce-i de făcut? Îndemnul lui H.-R. Patapievici este să procedăm cu discernămînt şi măsură: să nu fim nici prea pesimişti în privinţa viitorului civilizaţiei noastre, dar nici din cale-afară de optimişti.

În prelungirea distincţiei lui Platon şi în continuarea patosului de care vorbeam la început, pot spune că Patapievici, atunci cînd îşi păstrează patosul, poate cu adevărat să scrie în suflet, cu alte cuvinte poate să transpună cititorul în acea stare în care cuvintele unui text pot fi citite ca pe o sursă de însufleţire a gîndirii proprii. Şi atunci ideea autorului nu numai că e vie, dar ea poate să suscite chiar şi gîndirea celui care, citind-o, o percepe nu ca pe o imagine moartă, ci ca pe una vie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara