Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Patimile cititorului-model - note despre topografia Ţiganiadei de Cosmin Ciotloş


Fapt mai puţin observat de critica literară, Ţiganiada nu a trecut încă pe sub ochii unui cititor împătimit. Pasionat, vreau să zic, de poemationul lui Budai-Deleanu aşa cum doamnele secolului al XIX-lea erau pasionate de romanele lui Balzac. S-au făcut îndeobşte referiri la absenţa cititorului-model, care ar satisface latura de precizie a lecturii, dar a fost ignorată necesitatea unui ataşament al lectorului faţă de text. Epopeea lui Budai-Deleanu nu a avut şansa Eneidei (memorizată de Euler) sau a Crailor... lui Mateiu Caragiale (o altă carte cu cititor-model neidentificabil). în fond, cititorul ideal nu este decât moştenitorul legitim al celui căruia - nedisimulat - cartea i-a plăcut. Este, în adevăr, dificil să parcurgi textul umăr la umăr cu Parpangel sau vers de vers cu Leonachi Dianeu. Una dintre cauzele acestui clivaj este, în viziunea mea, opacitatea spaţiului din interiorul poemului. Nu e facilă rătăcirea în siguranţă într-o asemenea lume. Drumul dintre Flămânzi şi Inimoasa nu poate fi vizualizat de un imaginar comun (aşa cum se întâmplă, să zicem, cu drumurile lui Sadoveanu sau Rebreanu ori chiar cu acelea, riguroase, ale eroilor din basme). Pe deasupra incomodează şi imprecizia delimitării acestui spaţiu: e Muntenia lui Vlad? E Eghipetul lui Dianeu? Sau o bibliotecă enormă şi inaccesibilă din care intervin Onochefalos, Erudiţian, Idiotiseanu?

Devine evident că spaţiul epopeii lui Budai-Deleanu diferă mult de oricare dintre spaţiile accesibile cititorului. Avem pandemonii în care se pătrunde fără cezuri, călătorii narative într-un Paradis cu arhitectură gastronomică, dispariţii nemotivate. Aşa încât geometria reliefului din Ţiganiada, cu denivelările sale, e absolut nefirească. La fel cum, nici sub aspect literar, Budai-Deleanu nu se află într-un canon al firescului. El construieşte, cu bună ştiinţă, o jucăreauă deloc uşor de abordat. Comedia literaturii e indigestă pentru lectorul care, naiv, crede în "literatură". în acest caz, premisa unei lecturi feminine ar fi depistarea lucidă a convenţiei şi - abia acum - admiterea ei drept realitate. încrederea în text, dar şi conştiinţa acestei încrederi. Să încercăm, prin urmare, în spiritul eseului lui H.-R. Patapievici (Ochii Beatricei ), să aflăm cum se vede, din interiorul ei, lumea }iganiadei. Ca în jocurile 3 D...

Cinci versuri despre Muntenia: "Bălaurii-nhămaţi zboară ca vântul/ Precum striga-i mână şi-i duce/ într-un ceas cungiură pamântul/ Muntenesc şsubl. meaţ, dar' nice-o rază-i luce/ De-a-şi găsi fiiul dorit". E fragmentul în care vrăjitoarea Brânduşa îşi caută fiul, pe Parpangel, apelând la doi balauri înaripaţi. Frapează însă durata (un ceas), cam mică pentru un scenariu realist, dar prea îndelungată într-o paradigmă a basmului. Calul lui Harap Alb ajunge la Soare într-o clipă. Nu mai mult. Exact cât îi va trebui şi Brânduşei o dată ce-şi va fi aflat odrasla: "îl puse-n căruţa cea vrăjită/ Şi zbură cu el într-o clipită" (nota de subsol e plină de haz, atrăgându-se atenţia asupra ciudăţeniei: "Cum putu ia să-ş' ducă pe fiiul său în căruţa vrăjită, când zisă mai sus poetul că au desjugat bălaurii şi le-au poruncit să meargă în treabă-ş'"). Suntem, se pare, într-un context fantastic: în interiorul acestui spaţiu nu există, aşa-zicând, limitări de viteză. Pe margine, da. Cum se motivează, aşadar, acest defazaj? Muntenia }iganiadei are un contur bizar. Dar omologabil ştiinţific. în secolul al XIX-lea, încercând să măsoare lungimea ţărmurilor Marii Britanii, topografii englezi au ajuns în situaţia de a obţine rezultate din ce în ce mai mari, o dată cu îmbunătăţirea preciziei scării. Fiecare denivelare a vreunui golf făcea ca, practic, lungimea conturului să tindă la infinit. Şi asta având, cert, o suprafaţă fixă. Exemplul acesta e aproape un loc comun în preistoria noţiunii de fractal.

Insistenţa cu care, însă, acest termen e adus în prim-plan în ultimii ani şi precauţia de a nu aluneca în tezism mă fac să nu ofer explicitări acribice. Foarte pe scurt: ce e un fractal? O jucăreauă matematică... O figură care se conţine pe sine în orice fragment al său (imanenţă) (a), având o arie finită dar o lungime infinită (b), şi alternând o tendinţă stabilă (lege) cu hazardul (c). Cu adevărat interesant este că primele asemenea forme au fost descoperite în secolul al XVIII-lea de Cantor, urmat de Sierpinski şi numite, în epocă, monştri matematici. Cum modelul acestor figuri solicită în principal intuiţia şi aproape deloc abstracţia, ele au sedus rapid, ca picanterii vizuale, mai ales pe ne-matematicieni. Un exemplu în toate ale sale intuitiv: conopida. Forma ei globală se repetă în oricare dintre porţiunile care-o alcătuiesc.

Ce legături are, însă, Budai-Deleanu cu fractalii? Puţine, clar. Totuşi, faptul că biblioteca lui conţinea şi cărţi de matematică (o demonstrează studiul lui Mihai Mitu, Oameni şi fapte din secolul al XVIII-lea) e o dovadă că poetul ardelean nu era tocmai neinstruit în domeniu. Ar fi deci probabil să fi avut cunoştinţă de "monştri geometrici" în vogă. Nu vreau, în nici un chip, să afirm că autorul }iganiadei s-ar fi folosit de abstruse eşafodaje matematice. Exclus. Dar posibilitatea ca, în modul de a concepe un univers artificial şi ludic, să se fi intersectat (poate întâmplător) cu asemenea imagini stranii, există. Şi trebuie privită cu încredere.

Câteva argumente suplimentare provin din numeroasele ocoliri ale legităţilor de toate soiurile. Juristul din Lemberg îşi dă, sistematic, pe faţă idiosincrasiile faţă de legi. Delirul hazardului e la el acasă. După elogiul "oarbei tâmplări" (casus fortuitus) din Cântul al II-lea, după refuzul unei organizări statale (de fapt, orice formă de ordine îi incomodează pe ţiganii lui Budai-Deleanu), după dorinţa de-a se scurta, administrativ, drumul până la Spăteni, suntem întrucâtva lămuriţi. Şi amuzaţi. Mai mult, povestea despre Arghir e întreruptă în chiar momentul enunţării unei noi, intrinseci, reguli: "Ť...Deacă legii şsubl. meaţ mele nu te vei supune/ Care eu acuş' de-amărunt ţ'oi spune...ť// Tocma când fărşea ceste cuvinte,/ Copila cu faţa coperită/ Ce-l făcuse de jele să cânte/ Doară vrând să-l aducă-n ispită,/ Desvăluindu-şi obrazul s'arată,/ Şi iacă povestea lui curmată". Romica nu rezistă până la capătul cântecului, iar punctul critic se arată a fi simpla rostire a unei norme. în continuarea acestei idei vom găsi şi explicaţia eşecurilor succesive ale intervenţiilor cereşti. Altfel decât la Homer, de pildă, fiecărei stabilizări impuse de divinitate i se găseşte un apendice destructurant. Ce altceva este finalul - paşoptist avant la lettre - în care deciziei divine îi urmează impetuozitatea piezişă a lui Romândor?

Nu e în afara semnificativului nota de parti-pris cu care eruditul lexicograf nuanţează termenul "răgúlă", folosind varianta regională "răgúlă". Sensul acestui fonetism implică simultan o tară. Simplu spus "răgúla" nu e tocmai bună. "în Ardeal, pe une locuri, prin cuvântu acel răgúlă înţăleg nărav rău", scrie Budai-Deleanu, discreditând atent tot ce aparţine ordinii.

S-ar mai putea invoca argumente ale unor tendinţe imanente de rămânere necesară în lumea textului (de pildă, Onochefalos certifică orice inepţie atâta vreme cât ea e de găsit în manuscrise). Mai important, în schimb, mi se pare să reiau, la final, observaţia că structura fragmentată a lumii Ţiganiadei nu e neapărat un viciu. O dată ce ne vom familiariza cu geometria cvasifractală a acestor denivelări nu va mai rămâne decât un pas până la apariţia cititorului pasionat al unui asemenea poem. Un pas făcut cu grijă, pe un teren sinuos...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara