Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tema lunii: despre solidaritate:
Pasul de Ovidiu Pecican

Suntem noi înşine doar în măsura în care ne formăm, asumăm şi ne păstrăm o identitate, prin vreme. Atunci solidaritate va însemna tăria de a nu pune pe foc visurile de adolescenţă şi tinereţe.

Chestiunea solidarităţii umane pare asigurată de însăşi condiţia bipedă şi raţională a omului. Singur şi despuiat, înălţat însă peste orizontul bestialităţii şi inferior ca forţă şi agilitate unui număr considerabil de specii animale, omul pare condamnat la solidaritate ca la o – vorba lui Camus – „filozofie de evidenţă”, de dincolo de orice posibilitate de elecţiune.

De aici încolo însă, desigur, problema devine mai complicată, fiindcă sunt solidarităţi şi solidarităţi. Una este să vânezi în haită, şi cu totul alta să socoteşti că toate femeile hoardei îţi aparţin sau că nu ai faţă de copiii nici uneia vreo obligaţie. Ambele situaţii solicită reguli tacite sau explicite şi inventează abordări etice pe măsură, chiar dacă în fiecare dintre ele problematica solidarităţii arată radical altfel. Din savanele lumii arhaice, pre-tribale, până la tribalismul şi parohialismul actual saltul nu este atât de îndepărtat cum ar putea părea, aducând mai degrabă cu trecerea de la osul azvârlit triumfal în aer de un humanoid dezlănţuit la zborul lin al navei cosmice într-un memorabil cadru din Odiseea 2001 a lui Stanley Kubrick.

În formele sociale elementare, dar omniprezente – şi, nu o dată, cele mai impresionante (şi deci minunate pentru telenovele) –, solidaritatea înseamnă şi mânuţa lui Cosette în palma lui Jean Valjean, în timp ce infernul din casa Thénardier rămâne în urmă, dar şi escaladarea fatală a baricadei revoluţionare de către micul Gavroche. Bine este atunci când viaţa nu rămâne cantonată în zonele primare, unde fiecare gest de ataşament şi de efuziune concretă pare rupt din carnea şi din sângele propriu. Există, desigur, o întreagă literatură – nu doar teologică, ci şi beletristică – a sacrificiului de inspiraţie cristică, dar de ce am imagina, iar şi iar, în eternitate, generozitatea supramundană a Fiului Omului numai ca pe un sărut dat leprosului? Până când ar trebui lumea să suporte atingerea fetidă a leprei şi de ce suferinţa ar fi o condiţie sine qua non a afectivităţii şi sprijinului acordat celui de alături? Poate că eradicarea unora dintre molimele medievalităţii – holera, ciuma bubonică ş.a. – ar fi putut însemna, dacă nu înseamnă, privilegierea solidarităţilor constructive, îndreptate către sporirea beneficiilor condiţiei de om. Bunăstarea şi salturile tehnologice nu lasă fără obiect nevoia de a fi împreună a grupurilor şi comunităţilor umane, ci multiplică provocările. Ne face internetul şi comunicarea prin telefonie mobilă, satelit şi radare mai solidari unii cu alţii? Şi când suntem mai lipiţi cu trupul şi sufletul de celălalt, când îl ajutăm să se deconecteze de la aparatele care îl menţin artificial în viaţă sau când îi acordăm sprijinul să îşi suporte condiţia de mort-viu? Suntem mai solidari cu spaima şi ruşinea unei femei când îi stăm alături în decizia de a avorta sau când o facem să renunţe la avort, dându-i o speranţă de mai bine şi un sprijin concret pentru a putea trăi alături de viitorul ei copil?

În forme mai subtile, solidaritate poate însemna să îţi anulezi planurile de concediu într-o ţară bucuroasă să îţi primească banii, dar sătulă de cei aidoma ţie, ai cărei locuitori îţi linşează şi denigrează în mod curent contemporanii. Ea poate fi însă, cel puţin în cazul masochiştilor sublimaţi, şi dacă citeşti şi cărţile proaste ale unui autor îndrăgit la tinereţe; din pură fidelitate sau încăpăţânare; din… caracter. La noi, astăzi, la vreme de criză, solidaritate poate însemna chiar mult mai mult şi, în acelaşi timp, mult mai puţin decât numai atât: să taci din gură când îţi vine să ţipi, dar şi să ţipi când alţii ar ţine morţiş să taci. De la caz la caz, după suflet şi conştiinţa civică.

Foametea, crizele sociale, catastrofele naturale nu prea îţi lasă alternative. Să fii atunci solidar e un imperativ pe care îl pot minimaliza ori chiar neglija numai cei care trăiesc autist, rupţi total de exterior şi de legăturile cu lumea. În asemenea cazuri însă trebuie că există o crevasă şi la nivelul interiorităţii, fiindcă nu poţi avea o relaţie armonioasă cu tine însuţi şi, în acelaşi timp, să priveşti detaşat prăbuşirile din jur. Chiar şi în asemenea cazuri, problema solidarităţii continuă să se pună. Fiindcă suntem noi înşine doar în măsura în care ne formăm, asumăm şi ne păstrăm o identitate, prin vreme. Atunci solidaritate va însemna tăria de a nu pune pe foc visurile de adolescenţă şi tinereţe. De a nu te dezice de străvechi tabieturi ce nu dăunează, cum ar fi instituţia kantiană a plimbării regulate prin peisaj sau stropitul florilor din fereastră. Suntem, oare, suficient de solidari cu noi înşine? Cu fantasmele care ne frecventează sau ne bântuie?

Citeam într-o cercetare recentă că ţara Cocagne (Schlaraffenland), plină cu cârnaţi, şunci şi izvoare de vin, lapte şi miere, unde poţi dormi în paturi de caşcaval şi unde, pe scurt, poţi trăi ca într-un mall alimentar, configurată ca topos literar prin secolele al XVI-lea – al XVII-lea, în loc să dispară, în veacurile următoare, dintre temele frecventate, şi-a înteţit prezenţa. Când, în fine, revoluţia industrială şi progresele tehnologice au instaurat şi o altă distribuţie a bunurilor – mai generoasă, fără a eradica, totuşi, sărăcia –, din lumea fantasmelor Cocagne a trecut într-un paradis vizibil, instaurând ceea ce astăzi unii numesc „consumismul”. Evoluţia respectivă ca atare poate fi interpretată în multe şi diverse feluri, după cum şi poziţionările în raport cu ea sunt plurale. Dar este sigur că fantasma de odinioară a devenit o realitate a prezentului, semnalând prin chiar acest fapt o solidaritate de lungă durată a omului cu una dintre obsesiile lui constante: bunăstarea. Cine vrea n-are decât să interpreteze acest fapt ca pe unul relevant numai în ordinea unor preocupări de joasă materialitate. Adevărul pare să fie însă că, imaginând şi punând în acţiune, cu adevărat, un paradis terestru în care foametea endemică, subalimentarea, bolile cauzate de penuria resurselor alimentare ori de consecinţele slabei calităţi a hranei, spaima zilei de mâine chiar, au dispărut, acest vis consumist devenit realitate evidenţiază şi un sens spiritual. Paradisul poate şi trebuie să devină terestru. Dar şi interiorizat, metabolizat, iar ulterior restituit realităţii dinafara noastră.

Există, în tensiunea invizibilă a cordonului ombilical care îi leagă pe scriitori şi cititori, o altă formă de solidaritate decât lectura? În mintea mea răspunsul se conturează afirmativ. Există o etică a scrisului cu gândul nu doar la propriile plăsmuiri şi nevoia lor de a prinde viaţă, ci şi trăgând cu ochiul spre cititor. Sunt lucruri pe care nu i le poţi cere cititorului tău, tocmai în virtutea raportului reciproc responsabil şi de caldă preţuire care, măcar în principiu, vă leagă. Şi tot la fel, sunt şi lucruri – imperative, reproşuri, teritorii – care nu pot fi justificate prin simpla şi pura investiţie a propriului timp şi a unui efort imaginativ în actul lecturii. Cititor şi scriitor sau scriitor şi cititor – mergem pe acelaşi drum. Când unul se împiedică, celălalt îl ridică. Iar pe urmă poate fi invers.

În general, arta poate fi privită ca o expresie a solidarităţii, a ieşirii din izolare şi întuneric, un răsărit de lună sau un zenit marcat de grandoarea fără emfază a soarelui. Se conturează un schimb care nu este mai puţin decât o comunicare, dar e mult mai mult decât un schimb de informaţii utile sau interesante. Cum şi ea se numără printre acele lucruri care, fie şi supravieţuind pe suporturi mai durabile, existenţei omului nu ar funcţiona de la sine, indiferent de specificitatea configurării umanului, această condiţie a ei poate fi luată drept dovada singură că e vorba despre o realitate a cărei naştere, vieţuire şi moarte depinde integral de prezenţa noastră aici. Nu pot imagina arta în afara pluralităţii rolurilor. Să fiu damnat să scriu numai pentru mine, pe o planetă pustie ar fi o poveste prea atroce pentru Micul Prinţ. Saint-Exupéry nu ar scrie-o, probabil, pentru nimic în lume. Cum să fiu solidar însă cu spiritul meu şi cu trupul meu şi cu unitatea pe care cele două o reprezintă, şi cum să îi fac locul cuvenit în viaţa mea abisului peste care tronează la lumina zilei conştiinţa mea, nedezicându-mă de nici unul dintre palierele, nu o dată, contradictorii care mă compun? Pentru mine răspunsul e simplu, deşi complicat: nu-mi rămâne decât să scriu o carte, punând pentru ea la contribuţie fiecare dintre nivelurile diferite ale acestui mod complex de a fi. Tot ce pot spera este că paginile rezultate de pe urma acestui efort vor fi adevărate, transportându-mă în mintea şi sufletul celuilalt şi făcându-l pe acela să facă un pas către mine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara