Se împlinesc patruzeci de ani de când
Pier Paolo Pasolini (1922 - 1975)
a fost asasinat pe o plajă din Ostia
(Roma). Trupul martirizat i-a fost
adus ulterior într-un cimitir din
Casarsa (Friuli Venezia Giulia), mica
localitate unde încă trăia şi locuia mama
sa, Susanna. Misterul morţii autorului
cărţilor Le ceneri di Gramsci, Poesia in
forma di rosa, Una vita violenta nu este
încă elucidat, chiar luna trecută ancheta
şi procesul fiind redeschise pentru a opta
oară. În octombrie 2000, prietenul său
de-o viaţă, marele pictor Giuseppe Zigaina,
colaborator şi interpret în două din filmele
lui Pasolini, Teorema şi Decameronul,
face o afirmaţie de referinţă: „După mine
există o mare afinitate între sfârşitul
lui Pasolini şi cel al lui Caravaggio, căci
în ambele se pare că moartea a fost
născocită, pusă în scenă, regizată şi
interpretată de ei înşişi”. Important este
însă că mesajul versatilului intelectual
italian (poet, prozator, eseist inclusiv în
friulană, cineast etc.) este încă viu.
Fapt e că el a anticipat în calitate de senzor
mereu în alertă, lucruri a căror semnificaţie
profetică a fost realizată abia prin anii
optzeci de generaţiile succesive: pierderea
valorilor tradiţiei, ale civilizaţiei rurale
odată cu industrializarea săbatică ( a se
vedea masivul roman postum Petrolio,
1992, tradus şi în limba română), resuscitarea
analfabetismului ca efect al imaginii gata
mestecate oferite de multitudinea canalelor
tv., consumismul deşănţat, nedreptatea
socială, democraţia de faţadă, afirmarea
unei subculturi ce oferă literatură de seria
B, a unui entertainment de masă la limita
vulgarităţii, de filme de evaziune etc. Din
acest punct de vedere, cărţile sale Empirism
eretic şi Scrieri corsare ar trebui recitite,
dată fiind flagranta lor actualitate. În
Italia de Pasolini se mai arată interesaţi
cei mai tineri, dar din cu totul alt
motiv: fiindcă, aşa cum s-a spus, Pasolini
este unicul caz de scriitor italian ce
constituie un „mit emotiv”. Tineri din
Italia, dar şi din Franţa sau Germania, în
chip deosebit se simt atraşi de opera
lui Pasolini, fiind vorba tot de o atracţie
de tip emotiv, sentimentală. Ei realizează
temeritatea pe care Pasolini a avut-o
întotdeauna în a-şi exhiba în chip dramatic
viaţa, cu extremă sinceritate şi fără oprelişti
de vreun fel, complăcându-se în ambiguitatea
ce-i nu-i dădea pace: între avangarda
intelectuală şi rezistenţă vs modernitate,
între tentaţia pentru sacru şi pulsiunile
sale spre violenţa tip sado-maso, spre
profan, într-un statornic balans între
puritate şi păcat.Tinerii au rezonat mereu
la acea capacitate a intelighenţiei de marcă
de a se compromite ofensiv printr-o pasiune,
inclusiv ideologică, dar autentică.
Opera lui Pasolini, polemică şi cu
accentuate conotaţii autobiografice de
manifest testamentar, este astăzi, un
compendiu de semnale călăuzitoare pe
căile tot mai nesigure ale unui viitor ce
deja bate la uşa Europei.
Italienii
Agerimea n-o să aibă nicicând vreo greutate,
nicicând în judecata acestei publice opinii.
Nici măcar despre sângele lagărelor, nu
vei avea
din partea unuia din milioanele de suflete
ale naţiei
o judecată fără dar sau dacă, pe deplin
revoltată:
orice idee este ireală, ireală orice pasiune,
a acestui popor atât de dezbinat
de veacuri, a cărui suavă-nţelepciune
îi prieşte să trăiască, fără a fi liber vreodată.
Ce rost mai are atunci să-mi arăt eu faţa,
eu, numai piele şi oase, să-mi ridic vocea
puerilă, singulară: laşitatea lor e nărăvită
să-i vadă pe alţii cum mor în chipul cel mai
sălbatic, arborând cea mai stranie nepăsare.
Iată că mor şi eu, şi chiar şi asta-mi dăunează.
Implorare mamei mele
E greu să spui cu cuvintele fiului
ceva căruia în inima-mi prea puţin mă asemui.
Eşti singura din lume ce ştie, ce a fost să fie
din totdeauna în inima mea, înainte de orice
altă iubire.
De aceea trebuie să-ţi spun chiar dacă e
îngrozitor:
îndurării tale iertătoare zbuciumul meu îi e
dator.
Eşti de neînlocuit. Iată de ce e condamnată
la singurătate viaţa ce mi-a fost dată.
Şi nu vreau să fiu singur. Dorul meu nemărginit
e de iubire, de iubire a trupurilor fără
suflet, şi-atât.
Căci sufletul e în tine, eşti tu, dar tu
eşti mama mea şi iubirea-ţi este sclavia mea:
copilăria mi s-a petrecut ca sclav al acestei
meniri
înalte, fără de leac, al unei infinite datorii.
Era singurul fel de-a simţi că sunt viu,
culoarea unică, unica formă: acum e pustiu.
Supravieţuim: îşi face loc stinghereala, surghiun
al unei vieţi renăscute-nafara oricărei raţiuni.
Te implor, ah, te implor: alungă oricare gând
al morţii.
Sunt aici, singur cu tine, voi fi într-un april
al sorţii…
Prezentare şi traducere de
Geo Vasile
