CU PUTINA vreme în urma am fost invitata de una dintre profesoarele Liceului de Coregrafie „Floria Capsali“, doamna Anca Tudor, sa asist la ora deschisa tinuta de coregraful si pedagogul italian Gerardi Massimo, la sfârsitul unui stagiu de doua saptamâni, în care lucrase cu elevii din ultimii ani ai liceului, familiarizându-i cu metode moderne de miscare. Sigur ca doua saptamâni este o perioada mult prea scurta pentru asimilarea deplina a unui nou stil de antrenament si de miscare, dar rezultatul este totusi remarcabil. În primul rând profesorul, care a lucrat nonstop alaturi de elevi, urmarindu-i concomitent si corectându-i vreme de peste trei ore, avea el însusi o plastica admirabila si, în acelasi timp, o rabdare si o capacitate de a cere si de a obfine de la elevi modulate dorite, proprii unui veritabil pedagog. Interesanta era apoi metoda sa mixta, conceputa de el dupa cincisprezece ani de colaborare cu o serie întreaga de coregrafi din zona central si nord europeana, dar si americana, având ca punct de pornire, dupa cum singur afirma, metoda José Limón (dansator, coregraf si pedagog american, de origine mexicana, traitor între 1908 si 1972). §i, în fine, castigul pe care 1-au avut elevii învatand un nou mod de luare în posesie a propriului corp, cu noi posibilitati de articulare al lui, în spafiu si la sol, constituie un beneficiu enorm pentru viitorii artisti ai scenei. Un astfel de stagiu, conceput ca o etapa de perfectionare, ar fi prins bine si profesionistilor, din oricare domeniu al dansului, de la clasicieni la artistii de dans contemporan. Interesându-ne apoi cum s-a ajuns la solicitarea acestui profesor, am aflat si cui i se datoreaza posibilitatea financiara a angajarii lui temporary pentru elevii liceului de Coregrafie - lui Razvan Mazilu si inrfiativei acestuia, unice în România, de a ajuta scolile de coregrafie din toata tara. Într-o perioada de indiferenta aproape totala a autoritatilor, dar în buna parte si a majoritatii membrilor breslei pentru nevoile generale ale dansului, gestul lui Razvan Mazilu, repetat de trei ani, acela de a da mari recitaluri de dans, pe scena Operei Nafionale din Bucuresti, în beneficiul acestor scoli, este un gest de o valoare inestimabila.
De curând, s-a desfasurat spectacolul din aceasta stagiune, dat în acelasi scop si desfasurat ca si cele din anii trecuti la Opera bucuresteana - Razvan Mazilu Si invitaiii sai. Recitalulisi va atinge Şelul generos, vital chiar, pentru care a fost conceput, acela de a acoperi o parte din nevoile scolilor de coregrafie din tara, de asta data find vorba, se pare, în special despre scoala din Iasi. Spectacolul a avut o viziune ampla prin reunirea, pe aceeasi scena, a numelor unor creatori din generatii diferite, de la loan Tugearu si Gigi Caciuleanu si pâna la Florin Fieroiu si Mihai Mihalcea si în acelasi timp a unor mari voci ale teatrului românesc, de la regretatul §tefan Iordache, al carui glas 1-am reauzit în Richard al Ill-lea si pâna la chipul si glasul lui Marcel lures, proiectate pe fundal, care a citit fragmente din Juma si nefericitului dansator si coregraf Vaslav Nijinski. De asemenea, extrem de util pentru întelegerea scopului acestor recitaluri, a fost si proiectia de la începutul spectacolului, în care una dintre profesoarele Liceului de Coregrafie „Floria Capsali“ din Bucuresti, stâlp al scolii si fosta directoare a ei, Anca Mândrescu, a prezentat succint situatia dramatica în care functionează.
Şcoala, cu elevii şi profesorii alergând zilnic între localul ei, unde nu se pot ţine decât orele de cultură generală, şi spaţiile mai largi, oferite de unele instituţii de profil, dintre care pe primul loc se află Opera Naţională Bucureşti, unde se pot desfăşura orele de specialitate. O situaţie incredibilă, pentru care toţi membrii breslei trebuie să se mobilizeze cât mai curând, pentru a dezmetici autorităţile care au blocat de-a lungul anilor posibilităţile care existau pentru construirea unui local adecvat nevoilor acestei arte, artă care a dat până în prezent suficient de mulţi artişti de talie naţională şi internaţională, pentru a merita respectul şi susţinerea cuvenite.
Câteva piese prezentate în recital au fost de calitate, de exemplu interpretările lui Răzvan Mazilu din Wonderful World, în coregrafia lui Florin Fieroiu, din Richard al III-lea, în coregrafică lui Ioan Tugearu (deşi a pierdut unele nuanţe iniţiale) şi din Simfonia Fantastică, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu, interpretată de astă dată alături de Monica Petrică, care a conferit rolului ceva din poezia senzuală care îi caracterizează mişcarea. Dar paharul valoric nu a fost plin ochi şi aici ajungem şi la partea lui discutabilă. Faţă de recitalurile din primii doi ani, cel de acum a pus un prea mare accent pe divertisment, pe gustul marelui public, căruia nu trebuie să ne predăm fără a încerca să-l invităm şi să-l atragem şi către zone mai profunde, mai subtile. A fost o distanţă prea mare între gravitatea dureroasă a Jurnalului lui Nijinski şi uşurătatea majorităţii pieselor alese, unele slabe, precum cea intitulată 7.11.1977, interpretată de Monica Ştraţ, şi altele de mare dexteritate, dar specifice altei zone a mişcării, precum Romaniem Golden Team, interpretată de Marius Urzică, Simona Georgescu şi Elena Velicu, la care s-au adăugat şi fragmentul de acelaşi gen din Urban Kiss, interpretat de Marius Urzică şi Monica Ştraţ şi numerele invitatei din străinătate Monique Schnyder. Distracţie şi divertisment ne oferă din plin toate televiziunile. Un recital
de dans trebuie să ofere mult mai mult. Rămâne pentru noi o problemă dureroasă faptul că în perioada interbelică toată floarea intelectualităţii româneşti frecventa recitalurile Floriei Capsali sau ale lui Gabriel Negry. Trebuie să acceptăm, însă, că acest lucru se petrecea pentru că acele recitaluri ofereau tot atâta hrană spirituală cât un poem sau o simfonie. Spectacolele date pentru Liceele de Coregrafie în primii doi ani au demonstrat că şi astăzi se pot strânge bani cu lucrări de altă factură decât cele distractive. Virtuozitatea este parte a profesiunii de dansator, însă dansul este cu mult mai mult atunci când devine Artă. Dar poate cel mai neplăcut lucru a fost modul cum s-au prezentat elevii Liceului de Coregrafie integraţi în spectacol, într-un fel de improvizaţie, sub direcţia artistică a lui Mihai Mihalcea. Un fel de improvizaţie, cu totul nefericită, deoarece elevii nu erau şcoliţi în acest gen, care pentru a putea deveni creaţie trebuie îndelung cultivat. Nu poţi pretinde unor neiniţiaţi ceea ce ceri de la profesionişti ai dansului. Este o mare distanţă între gesticulaţia improprie din acest an şi farmecul piesei Apolodor , după Gellu Naum, prezentată anul trecut tot de elevii Şcolii, pe muzica live a Adei Milea, în coregrafia Silviei Călin. Şi deosebit de supărător a fost şi faptul că aşa pretinsa improvizaţie s-a desfăşurat pe muzica admirabilă interpretată livede Alexander Bălănescu. Trebuia să văd până la capăt ce se petrecea pe scenă, altfel aş fi închis ochii ca să ascult numai muzica. În schimb, în contextul unui recital închinat artei dansului m-aş fi putut lipsi de muzica de la sfârşit a formaţiei Viţa de Vie.
Tot către sfârşitul spectacolului m-a consolat, în schimb, Gigi Căciuleanu, cu piesa sa La vie en Rose, pe muzica lui Louis Armstrong, pe care o văd pentru a nu ştiu câta oară , dar care mă farmecă mereu la fel de mult. Nu era nevoie să încerce mici performanţe finale, plastica plină de o subtilă poezie a mişcării sale îşi păstrează nealterată întreaga frumuseţe peste ani. Cu imaginea sa în minte şi cu recenta sa carte Vânt Volume Vectorisub braţ – pe care abia aştept să o citesc – şi adăugând acestora şi scopul nobil al spectacolului dat de Răzvan Mazilu şi Fundaţia Perform am căutat să văd, cu precădere, până la sfârşit, partea plină a paharului.