Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Parisul sufletelor împovărate de Tudorel Urian

Parisul este visul secret al fiecărui artist. Orice creator, din aproape orice colţ al lumii, indiferent de domeniul artistic în care activează, are în minte, când vine vorba despre capitala Franţei, câteva clişee bovarice care îi produc frisoane şi dorinţa irepresibilă de a o (re)vizita: viaţa boemă a pictorilor din Montmartre, buchiniştii înşiraţi pe malul Senei, florăresele, cafenelele de pe bulevardul Saint-Germain, şansonetele cântate de Edith Piaf, Charles Trenet, Aznavour, Yves Montand sau Juliette Greco, trompeta lui Boris Vian, Jean-Paul Sartre şi mişcările studenţeşti din mai 1968, existenţialiştii şi noua filosofie, noul roman şi noul cinematograf. Pentru cei mai mulţi oameni de pe pământ Paris este oraşul iubirilor romantice, al curtoaziei şi al bunelor maniere, al vinurilor pour les connaisseurs şi al mâncărurilor sofisticate, al fetelor vesele din Pigalle şi al cabaretului Moulin Rouge. Parisul este un mit îmbibat de cultură, un Olimp al spiritului în care istoria literaturii se întâlneşte cu cea a artelor plastice sau cu cea a muzicii. În ultimele secole aproape că nu a existat vreun mare artist de numele căruia să nu fie legată şi o mică poveste pariziană.
Gheorghe Mocuţa este un talentat poet optzecist din Arad, pe care am avut privilegiul să îl cunosc la ediţia din anul 2006 a celebrului Salon du Livre de la Paris. Mai degrabă timid, avea întipărită pe faţă o tristeţe resemnată. Oarecum aerian, era şi nu era cu noi acolo, ne vorbea dar în permanenţă părea preocupat de altceva, aveai uneori sentimentul că în mijlocul conversaţiei gândul îi zbura în altă parte. Ulterior, i-am aflat drama. Gheorghe Mocuţa nu venise la Paris atras, ca atâţia alţii de mirajul cultural al locului, ci în încercarea disperată de a-şi salva fiul - el însuşi scriitor de mare talent, nominalizat în acest an la premiile Uniunii Scriitorilor - bolnav de cancer. Parisul devenise pentru el un loc al speranţei şi al propriei supravieţuiri. Între două drumuri la spital îşi drămuia cu grijă fiecare centimă pentru traiul de zi cu zi. De aceea, comportamentul său nu mai avea nimic de artist. Totul indica un om deziluzionat, grav, preocupat, realist, pe care soarta l-a lovit nemeritat de crud. Parisul lui Gheorghe Mocuţa devenise o combinaţie de speranţă şi coşmar. Un vis urât, din care, cu siguranţă, ar fi dorit să se trezească, într-o bună dimineaţă, în patul său de acasă.
Gheorghe Mocuţa nu a încetat să scrie nici măcar în aceste circumstanţe cu totul neprietenoase creaţiei. călătorie. exil este un fel de jurnal liric al zilelor de speranţă şi angoasă petrecute la Paris. Poetul se plimbă prin marea metropolă măcinat de gânduri, covârşit de întrebările fără răspuns. Se mişcă precum un lunatic pe străzile străine şi familiare în acelaşi timp. Din când în când ridică privirea şi zăreşte indicatoare de străzi sau surprinde frâturi de conversaţie într-o limbă care nu e cea a gândurilor sale. Dezorientarea, sentimentul de însingurare, un difuz sentiment de culpă, impresia că trăieşte într-o realitate paralelă sunt admirabil descrise în autoportretul 52. Cuvintele puţine, expresia condensată, fraza bacoviană, spaţiile albe, potenţează impresia de spleen, chiar dacă la poetul arădean cauzele acestui vague a l'âme sunt explicit enunţate: "am 52 de ani/ nu mai ştiu ce ştiu/ nici cine sunt/ încotro s-o apuc/ îmi însoţesc fiul/ pe drumul calvarului/ în hôpital avicenne/ de la periferia unde înfloreşte liliacul/ şi cântă mierle negre./ înghit şarpele endoscopic/ şi descopăr un continent nou:/ harta zdrenţuită a sângelui meu." (p. 27)
Pentru un om cu sufletul împovărat de griji, Parisul este un oraş dezbrăcat de mister. În raport cu drama care îl sfâşie pe nefericitul tată literatura devine un moft, locurile mitice ale Parisului sunt repere anonime pe drumul spre/dinspre spital. Reperele culturale, chiar dacă nu au dispărut şi-au pierdut consistenţa, nu mai au nimic spiritual, au revenit la menirea lor pur utilitară dinainte de înnobilarea lor prin geniul poeţilor sau al pictorilor. Faimosul Pont Mirabeau, făcut celebru de versurile lui Apollinaire, nu mai are nimic din misterul care a făcut să viseze amoros generaţii de adolescenţi: "am trecut de multe ori pe podul mirabeau/ în căutarea inspiraţiei/ versurile lui apollinaire nu mai au nici un ecou/ nici măcar asupra fiului meu/ care între două şedinţe de chimioterapie/ e vizitat de o muză stranie/ îi şopteşte ceva ce nu poate desluşi." (p. 26)
Nici cafenelele nu sunt în stare să-l scoată pe poet din starea de vague a l'âme. Izolat, el îi priveşte cu o curiozitate resemnată pe cei din jurul său şi îşi notează ironic marile lor "angoase". Printre cuvinte se poate citi lipsa de comunicare, temperatura existenţială sensibil diferită care desparte drama foarte reală a poetului de cea mai mult sau mai puţin fantezistă a cititorilor de gazete. Încă o dată prin metrică şi atmosferă versurile trimit cu gândul la lirica lui George Bacovia. "în bar de amis din lilas e pustiu/ cafeaua-i amară afară-i târziu/ un domn citeşte ziarul la masă/ iar eu îmi provoc o nouă angoasă// ménace sur l'europe asta lipsea/ la chine oui la chine nous habillera" (p. 6)
Parisul real nu este cel din visele noastre culturale. El este un oraş al imigranţilor şi al reclamelor absurde sau doar stupide, al dramelor mai mici sau mai mari care se petrec la tot pasul, al revoltei magrebienilor şi al negreselor apetisante, al românilor veniţi la muncă după căderea comunismului. Parisul de azi este un mic Turn Babel în care se amestecă limbile şi rasele umane. El seamănă şi nu seamănă cu orice alt oraş al lumii. Marea cultură şi realitatea prozaică de azi convieţuiesc natural ca în micul poem oşeni la clichy, unde reperul cultural, cu o semnificaţie deosebită pentru români, este pus în umbră de noua ofensivă a publicităţii stradale şi de manierele ultimei generaţii de imigranţi: "pe rue de clichy/ nu departe de casa unde a locuit/ şi a murit/ george enescu/ doi oşeni în extaz/ se tot închină în faţa panoului de afişaj/ cu câte o cutie de bere în mâini/ ptui că mândră-i mă gheo/ unul scoate dintre dinţi/ o gumă de mestecat/ şi o lipeşte exact/ în punctul în care meşa rebelă/ a lui nicole kidman/ îi intersectează vârful obraznic al nasului/ din reclama j'adore dior nr. 5.// noa aşe mă jo li futi la ghel mă văsî" (p. 32).
Trecutul mitic al Parisului este în permanenţă pus în relaţie cu prezentul. Textele clasicilor sunt concurate de cele ale reclamelor publicitare, marile referinţe culturale stau în umbra ştirilor tv şi a articolelor de ziar, despre marii artişti şi filosofi se vorbeşte mai puţin decât despre declaraţiile lui Chirac şi Sarkozy sau despre viitoarele alegeri. Muzeele sunt pentru turişti. Un om care trăieşte în Franţa este mai preocupat de revoltele violente care au cuprins periferiile Parisului în toamna anului 2005. Noua realitate demografică a reuşit chiar să schimbe istorica deviză a revoluţiei franceze în "Liberté, égalité, diversité". Poemul reportaj cu parisul în flăcări este o excelentă radiografie a ceea ce se întâmplă astăzi la Paris: "de două săptămâni ard periferiile parisului/ copiii imigranţilor magrebieni/ se joacă de-a kosovarii/ aprind pubele maşini antrepozite/ aruncă cu pietre în poliţişti îi provoacă/ viaţa a devenit imposibilă aici lângă stade de france/ noaptea se aud sirenele poliţiei şi ale pompierilor/ elicopterele suvolează saint-denis/ fiii imigranţilor nu se mai simt francezi/ îşi agită excitaţi cartea de identitate/ s-au săturat de discriminare mizerie şomaj/ şi atacă autobuze vitrine intră cu bâtele în carrefour/ şi distrug// furia fostelor colonii răscumpără păcatele coloniştilor/ care le-au tulburat somnul/ acum sunt două popoare diferite aici/ cel din paris şi cel din periferii: liberté, égalité, diversité". (p. 37)
Poemele lui Gheorghe Mocuţa din volumul călătorie. exil sunt un jurnal parizian sui generis. Un jurnal al unui om lipsit de iluzii, străin de orice urmă de bovarism, care descoperă "oraşul lumină" purtând în suflet povara cruntei boli care i-a lovit fiul. Un document de suflet impresionant (poetul are tăria de a nu se prăbuşi în melodramă) al unui înstrăinat, pe care destinul l-a lovit dureros şi care încearcă disperat să regăsească normalitatea tihnită a vieţii. O experienţă limită căreia Gheorghe Mocuţa a reuşit să-i dea o admirabilă expresie artistică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara