Dacă Paul Valéry devine
sentimental când
încearcă să surprindă
esenţa Parisului, ba
chiar acceptă că a
gândi oraşul e lucru
imposibil şi că mai
curând el, oraşul, te gândeşte,
Léon-Paul Fargue (1876-
1946) porneşte din capul
locului de la convingerea
că polimorfimul citadin este
inepuizabil, prin urmare că
ceea ce contează nu este
conceptul ca atare, ci
spectacolul viu al vieţii
pariziene sub toate formele
ei.
El se lasă astfel purtat de
sentimentul intens şi reconfortant
al participării la un fenomen încântător
faţă de care nu-şi ascunde o
necondiţionată iubire.
Fargue şi Valéry frecventaseră
împreună Librăria Adriennei Monnier
de pe Rue de l’Odéon; se mai ştiau
de la redacţia revistei „Commerce”,
despre care va veni vorba cu altă
ocazie, periodic excepţional, editat
de cei doi în colaborare cu Valéry
Larbaud între anii 1924-1931.
În 1946, Fargue publică Rue de
Villejust, omagiu adus lui Paul
Valéry, la un an după moartea
acestuia. Se cunoşteau cu alte
cuvinte şi se preţuiau reciproc,
chiar dacă erau separaţi de convingeri
estetice şi de practici literare
divergente.
Mai trebuie subliniat că Fargue
şi-a petrecut tinereţea mai curând
ca pieton al Parisului decât ca
scriitor, deşi poemele şi prozele
publicate de prietenul Gaston
Gallimard îl făcuseră cunoscut în
lumea literară în asemenea măsură
încât unele cercuri, pe cât de închise
pe atât de exigente (cum ar fi grupul
suprarealist) îi făceau, de departe,
discrete reverenţe. Exista, desigur,
o înrudire între spiritul de inovaţie
al unuia şi altora, ba chiar şi un
interes pentru Paris, loc al fantasmelor
ţâşnite din imaginaţia unui Desnos,
Soupault, ori din plimbările nocturne
ale unui Breton, la pas cu Nadja.
Poetul ireproşabil din Haute solitude
nu putea renunţa însă la independenţa
care-l caracteriza: ştia prea bine
că pietonul nu hoinăreşte în grup,
prin urmare ignoră moderatele
avansuri pentru a se bucura de
unul singur de frumuseţi citadine
numai de el văzute.
După „lovitura mediatică”
din 1928, când publică patru volume
deodată (Suite familière, Banalité,
Vulturne şi Epaisseurs – ultimele
trei apar la Gallimard), despre care
din păcate nu poate fi vorba aici,
tăcerea se aşterne pentru un timp.
D’après Paris (1932) este o primă
introducere în universul parizian,
însă adevărata revelaţie o constituie
Le piéton de Paris, publicat tot
de Editura Gallimard în anul 1939.
Volumul reuneşte o serie de articole
apărute în săptămânalul „Voilà”
între anii 1935-1939, la sugestia
lui Florent Fels. O carte despre
Paris, aşadar: un fel de hartă
sentimentală care cuprinde o
descriere a principalelor cartiere,
începând cu La Chapelle, cel în
care Fargue şi-a petrecut copilăria,
celebru pentru marile gări, cea de
Est şi cea de Nord, de unde plecau
trenuri spre toate colţurile Europei,
unele până hăt departe, în Asia...
Poate să pară de mirare că, dacă
Europa şi lumea întreagă visează
la Paris, acesta din urmă este, la
rândul lui, cuprins de nostalgia
depărtărilor. Seria evocărilor cuprinde
descrieri ale cheiurilor Senei, ale
cartierelor Montmartre, Passy şi
Auteuil, Saint-Germain-des-Prés,
Monparnasse, Marais etc. Fiecare
din ele merită o prezentare
amănunţită, din păcate imposibil
de realizat într-un spaţiu restrâns.
Şi ar mai fi un impediment, dacă
nu chiar două: verva lui Fargue
imprimă discursului un ritm accelerat,
la care se adaugă expresia adesea
poetică, dificil de depliat în tonuri
semantice convergente, tocmai
pentru că metafora dislocă sensul
frazei, proiectându-l în spaţii de
pură fantezie, al cărei lirism vioi
îl trage de mânecă pe cititor spre
cele mai nebănuite şi fermecătoare
cotloane ale Parisului. Un singur
exemplu: Flota hotelurilor pariziene
şi căpitanii ei asociază spaţiul
citadin, în ipostaza lui tranzitorie,
cu universul maritim, creând iluzia
unei perpetue navigaţii nocturne
spre continente misterioase. Întors
târziu din peregrinări urbane la
Palace Hôtel, unde avea o cameră,
Fargue remarcă intensa viaţă de
noapte, cu ascensoarele, luminile,
clienţii care se întorc ori pleacă
grăbiţi, ca o adevărată înaintare
pe nocturne valuri. Cele o mie cinci
sute de hoteluri ancorate în Paris
îi creează convingerea că şi el face
parte din această flotă, în vreme
ce stă de vorbă cu directorul
reputatului stabiliment la prora
„vaporului alb” care „traversează
apele din intersecţia Buci”. Aşa
că, urcând în camera sa, are impresia
că „se strecoară într-o cabină”,
după care „aleargă la hublou”
pentru a vedea că Palace Hôtel
„înaintează cu o viteză de douăzeci
de noduri în noaptea celui de-al
şaselea arondisment”1.
Nu este pentru prima dată când
Fargue proiectează asupra Parisului
un întreg univers maritim. Într-un
alt eseu, cele mai celebre cafenele
de pe bulevardul Saint-Germain,
Flore, Les Deux Magots şi braseria
Lipp sunt „cele trei posturi avansate
în largul mării pariziene”2. De altfel,
nenumăraţi alţi scriitori au perceput
Parisul ca pe o lume profund legată
de spaţiul marin: Pierre Mac Orlan,
cu al său Quai des brumes, Roland
Dorgelès, Blaise Cendrars pentru
a nu cita decât pe unii din ei, au
perpetuat imaginea unui oraş
legănat de valurile mării, brusc
evadat din structura imuabilă a
străzilor şi bulevardelor sale pentru
a face loc unor imagini ale plutirii
şi ale navigaţiei, cu licăririle de
rigoare. Este vorba de o serie
metaforică ce pare a descinde de
pe colina Montmartre, unde boema
artistică a începutului de secol
se amesteca până la confuzie cu
lumea interlopă a epocii, în asemenea
măsură încât era greu de făcut
diferenţa între un pictor şi un
proxenet. Şi unde cantitatea de
gros rouge care îi însoţea pe artiştii
boemei depăşea limitele rezonabile,
de unde sentimentul că se aflau
mai curând pe puntea unei corăbii
clătinată de talazuri decât pe
duşumeaua unui bistrou. Toate
însă la vremea lor: vom reveni
asupra acestui univers marin la
momentul oportun.
Să ne întoarcem la Fargue şi la
cartierul copilăriei evocat de Pietonul
său, La Chapelle, în al zecelea
arondisment. Autorul ne spune că
este „cel mai poetic, mai familial
şi mai misterios din Paris”, cu cele
două gări, „vaste music-halluri în
care eşti actor şi spectator în acelaşi
timp”, cu celebrul canal Saint-
Martin, atât de alinător cu
imponderabilele stări sufleteşti
încât, conducându-i paşii, îi dă
putere şi tristeţe totodată. Iar apoi
ochiul se bucură la vederea acestei
„ape liniştite ca o supă de jad pe
suprafaţa căreia se coc şlepurile,
a pasarelelor ca nişte curbe de
insecte îndrăgostite, a cheiurilor
robuste şi disperate”. Metroul
aerian, când trece, îi imită pe
Wagner şi pe Zeus, frumoasele
femei ale bulevardului „au crescut
în această grădină severă cu graţia
literară a căldăruşelor”, totul este
aureolat de fumul locomotivelor
şi al vapoarelor, care acoperă
podurile cu un soi de spumă de
ras şi trimit cu gândul la geografie3.
Jucării ale memoriei, aşa le numeşte
Léon-Paul Fargue, amintindu-şi
de zilele de taifas ale mamei şi
cu prietenele ei, când acestea
vorbeau cu seriozitate despre Parisul
tinereţei lor ca despre o capitală
a civilizaţiei. Momente ale trecutului,
cu alte cuvinte, din care prinde din
nou viaţă o lume aproape uitată,
oricum vetustă la mijlocul anilor
treizeci. Puterea evocării o scoate
însă din uitare şi-i dă o consistenţă,
un fel de perenitate de care singură
literatura este capabilă; literatura
şi pasiunea, căci lucrurile spuse
pe acest ton transformă darea de
seamă în entuziasm pentru frumuseţea
calmă şi plină de rost a vieţii.
Scrierile lui Fargue despre Paris
stau sub semnul acestei pasiuni,
iar discursul său poate fi numit
discurs pasionat, categorie fragilă
şi incompletă, dar nu mai puţin
veridică, sub care se aşază o serie
numeroasă de autori care şi-au
iubit oraşul şi care au scris despre
el adânc, onest, cu talent. Mulţi
dintre ei recurg la amintiri pentru
a-l trezi din nou la viaţă, dar şi
pentru a se situa pe sine într-un
context citadin din care înduioşarea
şi nostalgia nu sunt absente. Alţii
proiectează lumini nebănuite asupra
lui, dându-i o consistenţă propriuzis
literară, transformându-l în
personaj de roman, de exemplu.
Teritoriul este imens şi cuprinde
geografii nebănuite. Fiecare cartier
este un ţinut aparte, cu moravurile
şi particularităţile lui. Paris ne finit
jamais, ne spune Enrique Vila-
Matas4. Îi dăm crezare şi ne înarmăm
cu răbdare, căci periplul abia începe.
__________
1 Le piéton de Paris, Gallimard, col.
„L’Imaginaire”, 1993, p. 231.
2 Méandres, Gallimard, „L’Imaginaire”,
1999, p. 55.
3 Le piéton de Paris, p. 25-26.
4 Christian Bourgois Editeur, 2004.
