Există mai multe modalități de a privi și înțelege Parisul ; prin ochii turiștilor, în veșnic balans între Rive Gauche și Rive Droite, prin cei ai parizienilor, ocupanți ai teraselor spre îndelungă contemplare, în timp ce dădăcesc un pahar cu vin roșu și dau sens acelei joie de vivre seculare, dar și prin simțurile speciale ale scriitorilor, care îl adulmecă, îl gustă și îl pipăie ca să poată șopti sau urla : este !
Despre acest din urmă Paris este vorba în interviul cu Constantin Zaharia.

Liviu Capșa: Ați publicat în România literară mai multe episoade dintr-un serial intitulat „Parisul scriitorilor“, primit cu interes de cititorii revistei. Cum s-a născut această inedită idee, care ar putea deveni un proiect literar pe termen lung, închegat și într-o carte ?
Constantin Zaharia: Istoria acestui serial este un pic mai veche. Ea începe în anul 2005 când am fost numit profesor invitat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris pentru doi ani, cu un proiect pe tema Imagini ale orașului. Parisul și scriitorii francezi de origine română. Era vorba mai ales de Cioran și Ionesco, figuri tutelare ale exilului românesc din perioada războiului sau imediat premergătoare. Astfel că, în afară de o serie de conferințe pe această temă pe care le-am ținut în aceeași instituție, am solicitat și mi s-a permis să consult fondul de manuscrise Cioran de la Biblioteca Literară Jacques Doucet, unde am descoperit mai multe inedite pe care le-am publicat ulterior la Editura Humanitas. Puține au fost însă textele care aveau legătură cu subiectul meu de cercetare. Am scris totuși, în această perioadă, două articole, unul depre Parisul lui Cioran, apărut în revista Apostrof și altul depre Ionesco, publicat în Euresis. Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles, scos de Mircea Martin.
Eram însă nemulțumit cu rezultatele obținute la acel moment, așa că am început să citesc literatură despre Paris. Cartea lui Léon-Paul Fargue, Le piéton de Paris, îmi era binecunoscută, am căutat însă și alți scriitori care aparțineau aceleiași perioade, în linii generale dintre cele două războaie, despre care se scrisese puțin. Curând lecturile s-au înmulțit, am trecut de la grupul de scriitori din Montmartre la Tzara, apoi la suprarealști. La începutul anului 2007, am ținut un seminar pe această temă, tot la E.H.E.S.S. Din februarie pînă în iunie am avut destul material la dispoziție pentru a vorbi despre un Paris făurit din cuvinte, pe care diferiți scriitori l-au inventat/inventariat fiecare în felul lui propriu, prin poezie, roman, eseu sau memorii, cu exaltare sau delir calculat, cu pasiune și cu spirit de observație, cu umor ori cu detașare. Perioada era cuprinsă în mod generos între 1900 și 1950, porneam de la cartea lui Karlheiz Stierle, La capitale des signes (care se oprește la secolul XIX), și ajungeam la Aragon, Soupault și Breton, trecând prin visele experimentale ale lui Tzara. Abia către sfârșitul seminarului mi-am dat seama că străbătusem doar o mică parte din subiectul pe care îmi propusesem să-l parcurg și că literatura de care era legat este cu mult mai vastă. Seminarul nu a fost reluat, mă aflam la sfârșitul contractului. Privirea mi se parametrase însă pe această temă astfel că ea cădea mereu pe carțile care mă puteau interesa pentru o eventuală revenire asupra ei. Cred că nu mint dacă spun că între timp am strâns o mică bibliotecă despre Paris, formată din cel puțin două sute de titluri.
Când acum doi ani mi s-a propus să țin o cronică lunară în România literară, beculețul din moțul Turnului Eiffel a sclipit complice, nici nu încăpea vorbă ca aș fi putut sugera altceva. Ideea a fost acceptată, chiar cu entuziasm aș zice, iar colaborarea a început. Este drept că nu am reușit să țin pasul cu ritmul inițial, nu am însă intenția să renunț, cu atât mai mult cu cât subiectul este departe de a fi epuizat. Bineînțeles, la orizont se află o carte, pe care sper să o pot oferi publicului într-un viitor nu prea îndepărtat. Titlul ei, deja găsit, rămâne deocamdată un mic secret.

L.C.: Se poate vorbi de o relație complementară între scriitorii francezi (parizieni sau neparizieni) și orașul lor inspirator, în sensul unei potențări literare avantajoase ambelor părți ?
C.Z. : Cred că puține sunt orașele care i-au inspirat mai intens pe scriitori să scrie despre urbea în care locuiesc. Parisul este un spațiu de cultură și civilizație de o extraordinară varietate. Densitatea urbană a condus către o nemăsurată bogăție a vieții citadine. Aceasta a căpătat o configurație specifică datorită baronului Hausmann,care a întreprins lucrări de modernizare uriașe sub al doilea Imperiu. Parisul, așa cum îl știm noi astăzi, este în linii generale cel de la 1860, cu clădirile lui tipice, în piatră, destinate burgheziei pariziene în plină ascensiune sub Napoleon al III-lea. Tot la 1860 Parisul s-a mărit, o seamă de comune limitrofe au fost anexate, printre care Montmartre, care la acea vreme era un sătuc înconjurat de maidane. Fizionomia aceasta a supraviețuit până la primul război (celmare, cumspunfrancezii), ea este superb descrisă de Eugène Dabit, în Faubourgs de Paris, carte în care autorul își povestește copilăria petrecută în cartierele mărginașe ale Parisului, devenite mai târziu zone de locuințe pentru muncitori.
Să revin însă la ideea de densitate urbană. În plin centru sau la periferie, evenimentele care se petrec sunt nenumărate și uneori hilare. Pot să dau unuldouă exemple actuale? Un grupdepatrurațeplimbânduse pe Avenue Daumesnil, la vreo doi kilometri de lacul Vincennes, locul lor de baștină, măcăind nevoie mare pentru că pare-se s-au rătăcit și apropiinduse pline de speranță de fântâna arteziană din piață. Sau un puști care gonește un cârd de porumbei, tocmai când pe lângă ei trece o doamnă în vârstă ce se vede asaltată de pașnicele volatile. Georges Perec a scris o carte intitulată Tentative d’épuisement d’un lieu parisien, care este rezultatul unui exercițiu de observație a pieței Saint-Sulpice, la diferite ore, mai multe zile de-a rândul. Rezultatul? De fiecare dată se întâmplă altceva, deși mobilierul urban rămâne același. Fascinația pe care o exercită orașul este datorată tocmai acestei versatilități, acestei capacități de a se schimba de la o zi la alta, de la o oră la alta. Un loc turistic poate îndeplini alte funcții după o anumită oră, cum se întâmplă în Carrefour Buci, de Robert Giraud. De aici, concluzia că Parisul este inepuizabil, doar nu degeaba Perec vorbește de încercarea de a epuiza un loc parizian. În acest spațiu se întâmplă lucruri neobișnuite, care se cer observate, înregistrate, povestite. Orașul se oferă pe tavă privirii atente, se cere pus în discurs, tradus în cuvinte și nu rareori scriitorii care au făcut-o, din orice grup ar proveni ei, îi prețuiesc personalitatea și măreția. Cum să nu fii plin de gratitudine și de iubire față de un oraș care îți înfrumusețează viața?

L.C.: Există un scriitor care s-a detașat de grup, prin atașamentul său, evident, convertit în operă, sau a cărui afinitate electivă (și nu numai) cu Parisul l-ar identifica cu deosebire?
C.Z. : Despre Paris au scris autori de toate mărimile, începând cu cei de prim rang, omniprezenți în spațiul literaturii (Balzac, Zola, Proust), dar și alții, unii importanți, alții onorabili, ori animați doar de bune intenții. Eforturile lor sunt lăudabile în măsura în care toți o fac pentru a da formă literară dragostei lor pentru orașul în care trăiesc, fie că sunt parizieni prin naștere, ori numai prin adopțiune. Între aceștia, cel care iese în evidență este Léon-Paul Fargue, al cărui Pieton a cucerit necondiționat mediul literar, dar și publicul larg. Interesant este că Fargue a fost un poet remarcat încă de la debut de Mallarmé, în celebrul său cenaclu, și că a fost un apropiat al lui Gaston Gallimard, a cărui Librairie de la Nouvelle Revue Française a fost pentru el un fel de a doua casă. Era prezent în mediul literar, cunoștea pe toată lumea, era unanim apreciat. Când își adună articolele despre Paris în volum, succesul este imediat. A fost ceea ce s-ar putea numi un scriitor leneș, căci pietonul mai mult umblă decât scrie. Există o anecdotă fabuloasă cu Gallimard, care se pare că odată l-a încuiat într-unul din birourile librăriei sale pentru a-l obliga să compună ceva, orice. Urmărit prin gaura cheii, Fargue scrie fără încetare, umplând foaie după foaie. Când Gaston îi dă drumul, fuge ca din pușcă lasând pe masă câteva zeci de pagini pe care apărea la nesfârșit o singură propoziție : „Sunt un căpitan de corvetă“!
După atacul de hemiplegie din 1943, Fargue nu mai poate merge, dar poate lucra pe patul de suferință și o face până la moarte, în 1947, scriind zeci de articole și eseuri în mare parte dedicate Parisului și carierei lui de pieton al Orașului. Și o face cu har, cu entuziasm, cu umor și cu un spirit de invenție inegalabil. Nu știu dacă cineva poate rivaliza cu el din punctul de vedere al pathos-ului, al locvacității, al volubilității transpuse în text. Este sclipitor, exuberant, plin de vervă și de inteligență. Cineva, tot un scriitor, spunea despre el că este singurul proprietar de cuvinte pe care îl știe, făcând desigur aluzie la capacitatea extraordinară de a se juca, de a inventa ori de a repune în circulație cuvinte rare sau ieșite din uz. Era, fără discuție, poet, asta se vedea până și în cel mai modest articol pe care îl da la tipar.
Fargue scrie enorm în perioada 43-47, în principal articole „alimentare“, adunate mai târziu în volum: Les vingt arrondissements de Paris, Charmes de Paris, Merveilles de Paris, Paris contrastes etc. Unele din ele sunt inedite, publicate de Editura Fata Morgana, altele reluări tipărite inițial în tiraje reduse, astăzi epuizate, de negăsit în librării. Este un scriitor care ocupă un loc central din punctul de vedere al Parisului ca oraș scris, capitală a semnelor, cum spune K. Stierle.

L.C.: Ca oraș scris, cum spuneți, are Parisul o literatură dedicată lui mai amplă și, desigur, mai valoroasă decât alte mari orașe europene, la fel de încărcate de istorie și cultură, pentru că oferă subiecte generoase, detalii inedite sau pentru că scriitorii care l-au promovat prin scris sunt dintre cei mai importați ai literaturii franceze?
C.Z.: Nu știu dacă putem compara Parisul și modul în care el se reflectă în literatură cu alte orașe. Fără îndoială, se poate spune același lucru despre orice capitală. Berlin Alexanderplatz al lui Döblin propune o imagine pe care nu o putem situa corect dacă nu cunoaștem Berlinul de ieri și de azi. La fel stau lucrurile cu Londra lui Dickens ori cu Dublin-ul lui Joyce; ele se bucură probabil de același prestigiu literar, iar din acest punct de vedere nu există ierarhii. Ne putem întreba ce se întâmplă când literar vorbind orașul devine o temă ori un cadru ficțional mai larg. Desigur, nu mai este orașul ca atare. Parisul povestit este altceva decât referentul propriu-zis. Literatura îl transformă într-un fel de esență (a se vedea descrierea Parisului sub pana lui Victor Hugo), iar această esențializare ne pune în fața unui obiect nou, de negăsit în realitatea imediată. Când Fargue evocă Parisul de la 1900 este limpede că avem de-a face cu un oraș care nu mai există ca atare decât în linii generale: istoria a trecut peste el, urmată de elanul urbaniștilor și al promotorilor, modernizarea și-a pus și ea amprenta, iar transportul este total diferit astăzi, când noțiunile de trăsură sau omnibuz tras de cai au dispărut complet, lăsând loc termenilor comuni de bagnole și bus, ca să nu mai pomenim de metrou. Dar chiar și Parisul de acum treizeci de ani este diferit de cel pe care îl străbat turiștii astăzi. Marele Arc de la Défense era cu totul altceva în 1990 decât acum, înconjurat de clădiri futuriste, unele din ele, cele mai îndrăznețe, construite în ultimul deceniu.
Parisul este un mit creat și promovat de literatură, un „mit modern“, după expresia lui Roger Caillois, rezultat al solidarității dintre Parisul „real“ și Parisul „imaginat“. Din acest punct de vedere, nu poate fi comparat cu nici un alt oraș.

L.C.: Ce scriitori români, trăitori la Paris sau în trecere, ar putea intra, prin scrieri semnificative dedicate acestui oraș, în grupul select la care v-ați referit mai sus și implicit, în mitologia sa ?
C.Z.: Scriitorii români care au scris despre Paris nu sunt chiar atât de numeroși. Aș menționa aici pe Mihail Sebastian, pe Ionesco și Cioran deși, dacă ne gândim bine, sunt pagini interesante despre Paris în romanul Martei Bibescu, Catherine-Paris (titlul este sugestiv), a cărui acțiune se situează alternativ între Champs-Elysées, Île Saint-Louis și rue Matignon.
Să încep însă cu Sebastian, care în urma unui sejur la Paris publică în Cuvântul, în 1930-1931, o serie de articole extrem de interesante despre Orașullumină. Defilează, rând pe rând, Cartierul Latin, Luvrul, Cité Universitaire, galeriile de artă de pe rue La Boëtie, iar metroul nu este nici el uitat. În general, sunt situri pe care cititorul interbelic nu-și putea permite să le vadă decât anevoie, și care nutreau nevoia de parizianism a valahului trăitor la marginea Europei.
Cam la fel procedează și Ionesco, în Scrisori din Paris, publicate în revista Viața Românească între anii 1938-1946. Parisul lui Ionesco, odată dispărut entuziasmul turistic, este un oraș sumbru, laborios și ascetic, care impune disciplină, în ciuda aparenței de neglijență și superficialitate a parizianului. Sunt lucruri care nu pot fi remarcate imediat, trebuie timp și răbdare pentru a înțelege că Parisul se oferă tuturor celor care vor să trăiască în el, dar că nu rămân decât cei care rezistă exigenței de rigoare și ascuțime, a simțurilor și a minții. Pentru Ionesco, Parisul presupune următorul paradox: este un oraș care te înrobește, deși cu delicate valențe estetice, iar „sclavia“ presupune o constrângere majoră: libertatea. Ce poate fi mai frumos decât să fii sclav al libertății? Există apoi la Ionesco o percepție imaterială a arhitecturii clasice, făcută din piatră, desigur, dar și din lumină. Forma nu este materie inertă, iar Luvrul văzut din autobuzul care trece pe lângă el (pe la sfârșitul anilor treizeci) lasă o impresie vie de imaterialitate, ca și cum imensul ansamblu arhitectonic ar deveni o fantasmă perpetuată de istorie și de elanul pe care frumosul îl inspiră.
În fine, Cioran are la rândul lui o altă percepție a Parisului. În 1938 publică în Cuvântul un articol, Fragmente de Cartier Latin, în care orașul este bântuit de indivizi predestinați ratării, animați de ceea ce el numește „dorința de a epuiza viața cu frenezie“ și de „lipsa de rezervă lăuntrică“. Tânărul Cioran, abia instalat în Cartierul Latin, simte poezia unui „amurg iresponsabil“ care permite celui rătăcit să dea „un curs estetic nefericirii“. Parisul este pentru el un spațiu de excepție în care suferințele sunt atenuate de poezia indicibilă a bulevardelor. Nu mă pot reține să citez o frază din acest articol, care mi se pare edificatoare: „Când privești pe înserate un bulevard parizian, sau în dimineți cu ceață difuză și azurată, parcă și buzele unui măcelar îngână un vers de Baudelaire“. Trivialul este convertit în estetic, iar această metamorfoză conferă Parisului un alt statut, mai elevat: orașul dobândește o aură mitică. Este interesant de remarcat că în Îndrepar pătimaș tonul devine mai liric și că el corespunde acestei excelențe prin faptul că sub pana lui Cioran apare un fel de metafizică a norilor – ce poate fi mai elevat decât cerul? Cioran se simte atașat de Paris, fără discuție, dar ceea ce-l fascinează este o anume calitate a cerului parizian, pe care el îl caracterizează prin expresia: „imposibilitatea de a fi albastru“. Pentru cineva care sosește din Bucureștiul canicular exasperant de senin, Parisul îi pare a fi o sursă permanentă de spectacol cromatic oferit tocmai de trecerea neîntreruptă a norilor. Să ne amintim că și la Baudelaire există un poem în proză în care „Străinul“ nu se simte legat de părinți, prieteni sau patrie, ci de nori. Cioran își face un titlu de glorie din a se considera străin și în aceeași logică baudelairiană își promite să nu părăsească niciodată bolta pe care se strecoară neîncetat norii: „nu te-am umilit visând la alte patrii“, spune el adresându-se cerului „olandez“ al Parisului.
Atașamentul pentru orașul-lumină apare din nou în Scrisoarea către un prieten îndepărtat, către Constantin Noica, reluată în volumul Istorie și utopie. Cioran ar fi dorit ca Parisul să nu fi fost cruțat de război pentru a nu încerca „fericirea de a trăi în el“. Datorită lui, spune el, este legat de spațiu, aparține unui loc. Mai există apoi tot în Istorie și utopie considerații extrem de interesante despre oraș, ca loc în care se poate oricând manifesta ura, pofta de măceluri și de răzmerițe, de la care ne salvează propria noastră mediocritate. Orașul nu este un loc în care poți să fii tu însuți, mai spune Cioran într-un fragment postum, pentru că vrândnevrând, trăind alături de ceilalți, ești obligat să faci tot felul de concesii care te împuținează, obligândute să renunți la hotărârile importante pe care le iei și care sunt total opuse semenilor. În fine, în Caiete, Cioran devine ironic la adresa Cetății și a parizianismului. Expresia „garaj apocaliptic“ ține de această perioadă în care se manifestă un umor coroziv la adresa lumii literare în primul rând, animată de snobism și invidie. Totuși, conform propriilor lui mărturisiri, Parisul rămâne adevărata pasiune, ambivalentă desigur când îl caracterizează în același timp ca „loc de tortură“ (lieu d’épreuve).

L.C. : În Amurgul gândurilor, Cioran scria, în stilul său niciodată trădat: „ În Paris, ca într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se ghemuiește într-un colț al conștiinței și rămâi cu tine însuți, cu umbrele și luminile tale“. Să fie acesta marele secret literaturii Parisului ?
C.Z. : Aș spune că în această frază Cioran vorbește mai curând despre sine și că sensul ei nu poate fi extrapolat. Filosoful din el agreează proiecțiile atemporale și excentrările de genul „cătun îndepărtat“. Există pagini, scrise în mijlocul „garajului apocaliptic“, în care el se compară cu asceții din deșertul egiptean la începutul erei creștine. E limpede că era un mare amator de singurătate, pe care încerca din răsputeri să o prezerve în pofida solicitărilor de tot felul, unele mai supărătoare ca altele. Dar fraza mai spune un lucru important, anume că prin această detașare de timp intri într-un fel de interregn, de suspensie existențială care permite regăsirea de sine. Or, știm foarte bine cât de important era pentru Cioran să „rămâi cu tine însuți, cu umbrele și luminile tale“.
Nu cred că există un secret al literaturii despre Paris. Dacă el există, atunci e cunoscut de toată lumea. Se poate face literatură de bună calitate cu puțin talent, dar mai ales cu pasiune. A iubi un oraș este un lucru simplu, fără complicații; a fi fericit în el zi după zi și an după an înseamnă a fi solidar cu el: face parte din tine, îți aparține și îi aparții. De unde nevoia de a o spune din vârful peniței, cu intenție, bine măsurat și cu dragoste. Nu degeaba Fargue se lua la harță cu urbaniștii care nu înțelegeau nimic din vechiul Paris pe care se pregăteau să-l demoleze pentru a-l „înfrumuseța“. Orașul, când este vorba de cel de pe malul Senei, nu are nevoie de bune intenții, mai bine rămâne așa cum este. Și dacă în cele din urmă timpul trece peste el, literatura păstrează memoria a ceea ce a fost.