În 1960, Parisul a devenit
un important port maritim
al Franţei. Cheiul Grenelle
este un imens bazin care
se întinde până la Issy –
în el sunt adăpostite cam
o mie de ambarcaţiuni de
mare capacitate, sosite din
toate colţurile lumii. Desigur,
nici vorbă de Turnul Eiffel,
acesta nu există; în locul lui
un far imens, care se poate zări
din turnurile Catedralei din
Rouen, orientează circulaţia
maritimo-fluvială. În felul
acesta, unul din cele mai vechi
visuri ale francezilor s-a împlinit.
Parisul a devenit un fel de Liverpool
al Franţei: o capitală maritimă,
care rivalizează cu cele mai mari
porturi ale lumii, cum ar fi Londra
sau Amsterdam. Ca şi în acestea din
urmă, cohorte de marinari dau năvală
în cârciumi, strigă, cântă, într-un
cuvânt se simt la Paris ca acasă, totuşi
fără să se amestece prea tare cu
populaţia periferiei. „S-ar fi zis că Le
Havre este separat de Paris doar
printr-o lăţime a Senei”, spune autorul.
Desigur, vapoarele nu mai folosesc
forţa vântului, electricitatea este la
ea acasă, iar cantităţile imense de
produse exotice sunt împachetate,
transbordate şi depuse pe cheiuri de
maşinării puternice, capabile de orice
efort. Nava cea mai grandioasă, sosită
de la New York după un voiaj de
numai trei zile, dispune nu numai de
confort, ci şi de parcuri, grădini şi
alei de călărie. Este o lume prin ea
însăşi, un fel de oraş plutitor, aşa
cum este el reprezentat în romanul
omonim publicat mai târziu la Editura
Hetzel.
Jules Verne, căci despre el este
vorba, scrie Paris au XXe siècle1 în
1860, îl propune lui Hetzel în 1863,
însă editorul îl refuză. În cele din urmă,
va vedea lumina tiparului abia în 1994.
Dincolo de metropola aiuritoare
închipuită de autor şi de societatea
mercantilă, financiară şi mecanizată,
din păcate nu întotdeauna departe de
ceea ce trăim astăzi, cele câteva pagini
despre Parisul devenit port maritim
merită toată atenţia. Nu este pentru
prima oară când în Franţa vine vorba
despre aşa ceva. În secolul al XVI-lea
amiralul Coligny, iar în cel următor
Vauban au fost preocupaţi de ideea
de a transforma Parisul într-un port
maritim. Louis-Sébastien Mercier, în
capitolul 276 din Tableau de Paris,
afirmă necesitatea de „a restabili
vechiul comerţ maritim al acestui
mare oraş”2, iar când vine vorba de
costul unui asemenea proiect, recomandă
încetarea războaielor inutile şi
inconsecvente pe care regatul le duce.
Întregul secol al XIX-lea abundă
în proiecte, studii şi calcule (doar
suntem în plin avânt ştiinţific) consacrate
devenirii maritime a Parisului. Prosper
Germain, în Paris port-de-mer3,
identifică mai multe zeci de astfel de
proiecte, din perioada Restauraţiei
până sub a treia Republică.
La sfârşitul celui de-Al Doilea
Război Mondial, Paul Fénelon, universitar
geograf, publică un articol4 în care
reia chestiunea Parisului ca port de
navigaţie maritimă. Momentul este
propice: podurile dintre Rouen şi
Paris sunt distruse, se pot construi
altele care să permită trecerea navelor
de mare tonaj, numărul de ecluze
poate fi redus de la zece la şase,
şenalul Senei poate fi adâncit pentru
a permite navigaţia, deja pe anumite
porţiuni astfel de lucrări au fost făcute
de câteva zeci de ani, iar Gennevilliers
(situat pe Sena la nord-vest de Paris)
ar putea deveni portul parizian propriuzis,
căci este greu de imaginat ca un
vas de 10.000 de tone să treacă pe
sub Pont-Neuf. Proiectul nu se opreşte
însă aici. Se mai poate construi un
canal care să lege Parisul de Strabourg,
iar de acolo, printr-o bifurcaţie, ar
putea fi prelungit spre Dunkerque şi
pe de altă parte, pe Escaut, până la
Bruxelles şi Anvers. Este ca şi cum
românii ar fi visat la un canal Marea
Neagră-Dunăre-Bucureşti-Cluj-
Mediterana. Este inutil de spus că
astfel de elanuri faraonice s-au lovit
de impasuri financiare care ţin de
bunul-simţ.
Ce rămâne din toate acestea?
Imaginea cea mai completă o avem
în Bourlinguer5, de Blaise Cendrars,
al cărui ultim capitol, Paris, port-demer,
subintitulat La plus belle
bibliothèque du monde, aruncă o
lumină mai puţin entuziastă asupra
proiectului. Suntem prin acelaşi an
1947, Cendrars se pregăteşte să
petreacă vara la Paris în calitate de
jurnalist, iar în luna august subiectele
acute lipsesc, este deci normal ca pe
vreme de caniculă publicul să fie
scuturat, tras de mânecă în sensul
plăcerilor estivale, iar Paris, port la
mare este unul serios: la vremea
aceea nu apăruse încă Paris-plage
pentru a-i mai răcori un pic pe parizieni.
Astfel încât ispita de a face un reportaj
pe această temă e mare. Dar unde
să găseşti în această lună pe funcţionarul
competent, informat şi de bună
credinţă, care să explice meandrele
arzătoarei chestiuni? Toată lumea
este plecată în vacanţă, directorul
absent, iar cei câţiva funcţionari
prezenţi în birouri dormitează tanduriu,
topiţi de căldură, printre dosarele
prăfuite. Cu toate acestea, Cendrars
porneşte sprinten prin banlieue pentru
a căuta urmele şantierelor începute,
apoi întrerupte, delăsate pentru ca
într-un final să rămână complet
abandonate. Şi găseşte, de la Gennevilliers
şi Argenteuil până la Ivry, tot soiul
de relicve care jalonează Sena: şanţuri,
ziduri de susţienere turnate în beton
armat, piloni, grămezi de fier vechi,
canale care nu duc nicăieri, lacuri
artificiale şi bălţi asanate, ecluze
neasamblate, şine de cale ferată,
vagonete şi macazuri, munţi de
materiale avariate, totul cotropit
de o vegetaţie sălbatecă, îndeobşte
de buruieni de tot soiul, care contribuie
din plin la oxidarea subansamblelor
metalice. La toate acestea se adaugă
ambarcaţiunile abandonate (de genul
dragă, şlep, şaland), precum şi barăci
răsturnate, bariere, maşinării defecte.
Şi când te gândeşti, spune Cendrars,
de câte ori imperativul „Paris, port
la mare” a fost agitat prin discursuri
oficiale, declaraţii guvernamentale,
interpelări, programe electorale,
promisiuni, asigurări formale ş.a.m.d.;
şi mai ales ce sume fabuloase au fost
repartizate diferitelor bugete (de stat
şi locale) care s-au topit, singura
materializare credibilă rămânând la
stadiul de dosar tehnic temeinic
constituit şi riguros arhivat în vreun
minister! Marele profit este însă de
ordin politic, de pe urma lui profitând
tot soiul de rechini, senatori, deputaţi,
consilieri, edili, speculatori de terenuri,
proprietari riverani care şi-au umplut
bine buzunarele. La fel, legiuni întregi
de funcţionari au prosperat, au făcut
carieră, s-au înmulţit, au căpătat
vechime pentru că au ştiut să apere
prerogativele Administraţiei şi să
vegheze asupra caracterului inaplicabil
al acestei grandioase idei: Paris, port
la mare! După care, descriind malurile
Senei şi pe buchinişti, Cendrars
exclamă: „Dar câte cărţi, e o adevărată
nebunie, câte cărţi sunt pe cheiuri!
Paris, port la mare, se opreşte la cărţi.
Cea mai frumoasă bibliotecă din
lume!”6
Nu este de mirare că într-un eseu
consacrat Senei7, Pierre Mac Orlan
aduce şi el în discuţie aceeaşi temă.
Într-o bună zi, luând el vaporaşul de
la Passy înspre Luvru, intră în discuţie
cu un pasager care fusese toată viaţa
în marina fluvială şi care îi spune, la
un moment dat: „Rouen este un oraş
maritim, însă Parisul e mult prea
departe de Ocean. Mă fac să râd,
stimate domn, toţi ăştia care vorbesc
despre Paris port la mare. Paris nu
va fi niciodată un port la mare. Îi
lipseşte spiritul, mentalitatea, cum
se spune, unui port la mare. Abia
dacă este un port de apă dulce. E un
mare oraş străbătut de un fluviu, însă
nu e nevoie să-l împodobim cu pene
de goeland. Am trăit câteva luni la
Rouen: ăsta e un port adevărat,
domnule dragă. Iată un oraş care
trăieşte sub influenţa mării”8. Fără
comentariu, de la care autorul se
abţine cu hâtru scepticism.
Asfel încât, cu toate că oraşul
nu a devenit port la mare, parizienii
se pot consola cu portul Arsenalului,
unde acostează paşnic câteva zeci
de ambarcaţiuni de plăcere, fără a
mai pune la socoteală puzderia de
bateaux-mouches, şlepuri, remorchere
ori şalupe care se vântură pe Sena
de colo-colo. Iar pentru cei care au
nevoie să fie călăuziţi pe marea
pariziană, farul din vârful Turnului
Eiffel îi va ghida negreşit seară de
seară până când vor ajunge cu bine
la liman.
_______________________________
1 „Le Livre de Poche”, 2007. Citatul
este de la p. 113.
2 Tableau de Paris, vol. 3, Amsterdam,
1782, p. 258.
3 A. Challamel, 1912.
4 Paris, port de mer, în L’information
géographique, vol. 11, n°5, 1947, p.
183-187.
5 Denoël, 1948.
6 Bourlinguer, „Folio”, p. 405.
7 La Seine, Ed. Pierre Lafitte, 1927.
8 Ibidem, p. 80-81.
