Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Parfum de Belle Époque de Tudorel Urian


Nu e nevoie să fii o fire paseistă pentru a savura cărţile cu gust de sarailie despre Bucureştiul aflat la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este lumea lui Caragiale şi a lui Claymoor (Mişu Văcărescu), a saloanelor simandicoase şi a mahalalelor veşnic înglodate, cu străzi aflate în stăpînirea cîinilor vagabonzi (ştie dl. Rică Venturiano despre ce vorbim), a caviarului, a şampaniei, a blănurilor scumpe, a flirturilor, a ceaiurilor de la ora cinci, a Jockey Club-ului („five o’ clock tea”) dar şi a Tîrgului Moşilor, a covrigilor cu bragă, a berii ieftine şi a mirosului ameţitor de prăjeli pe grătar. Un Bucureşti mai animat ca niciodată, în care Orientul şi Occidentul, spiritul tradiţional şi modernitatea, bogăţia şi sărăcia, scrobeala şi spiritul mucalit, fracul, jobenul şi iţarii îşi dau mîna într-o horă a contrariilor şi conferă specificitatea inconfundabilă a acestei metropole cosmopolite de la Porţile Orientului. Întîlnirea cu istoria produce fiori, mai ales în epoca de pragmatism extrem a postmodernităţii, în care frenezia dezvoltării tehnologice şi nesfîrşita goană după profit lasă prea puţin timp pentru visare şi ne face adesea să uităm că străzile pe care le străbatem grăbiţi şi indiferenţi în fiecare zi au fost călcate în trecut de nume mari ale istoriei şi spiritualităţii româneşti.

O carte despre Bucureştiul anului 1900, scrisă de criticul Dan C. Mihăilescu are, a priori, toate argumentele pentru a sugera un viitor best-seller. Pe de o parte, recunoscuta expresivitate stilistică a lui Dan C. Mihăilescu, predispoziţia sa naturală către formulările spumoase, punerea în valoare a farmecului desuet al arhaismelor, sensibilitatea sa cu totul specială în faţa imaginilor cu substrat paseist şi, pe de altă parte, dragostea scriitorului pentru Bucureşti, oraşul în care s-a născut şi la a cărui dinamică de dezvoltare din ultimele decenii a fost martor. Dan C. Mihăilescu este (alături de Alexandru George, Stefan Cazimir, Barbu Brezianu, Alexandru Paleologu şi încă alţi cîţiva) unul dintre puţinii scriitori de astăzi care, plimbîndu-se pe străzile Bucureştiului are în minte întreaga lor istorie mai mult sau mai puţin îndepărtată, iar sufletul său este inundat de o greu exprimabilă iubire: „Rămîn, orice s-ar întîmpla al său devotat şi hipnotizat pieton, văzînd cu ochii minţii străzile caragialiene, din perimetrul cazarmei pompierilor de pe Uranus, trăsurile muscalilor din Piaţa Teatrului, Lăptăria de la Şosea sau forfota de pe Cişmeaua Filaretului, palatul lui Beizadea Viţel şi dulceaţa umbroaselor cotloane din Delea Veche, bovarizînd la rîndu-mi după vechii, adevăraţii Arnoteni.

Totul e pierdut. Deci totul e de recîştigat!” (p. 9)

Bucureşti. Carte de bucăţi este, pînă la un punct, o carte înrudită cu fermecătoarea Întoarcere în Bucureştiul interbelic de Ioana Pârvulescu. Spre deosebire de Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu nu duce însă bovarismul pînă la capăt, nu se scufundă în lumea pe care o descrie, cu atmosfera şi cutumele ei, nu încearcă să se transpună în epoca pe care o descrie. Deşi îşi recunoaşte dragostea pentru Bucureşti, el rămîne undeva în afara jocului, solid ancorat în realitatea istorică a contemporaneităţii, nu îşi pierde nici o secundă calitatea de cercetător care recompune lucid, din presa vremii şi din cărţile de epocă ale unor autori străini şi români, fresca unui oraş în bună măsură dispărut. Din acest punct de vedere cartea Ioanei Pîrvulescu are, indiscutabil, mai mult farmec, în vreme ce Dan C. Mihăilescu mizează mai puţin pe componenta sentimentală şi mai mult pe precizia informaţiilor şi a surselor. Într-un fel, el este modestul om „care aduce cartea” despre Bucureştiul aflat la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, lăsînd autorilor respectivi întreaga glorie a regăsirii farmecului Capitalei de acum mai bine de o sută de ani. Dan C. Mihăilescu citează cu nesaţ din mărturiile epocii (articole de ziar, impresii de călătorie ale unor scriitori străini, scrisori, pagini de jurnal şi memorialistică). Apoi comentează minimal aceste citate pentru a ilustra teza propusă în titlul articolului respectiv, astfel încît ele să devină comprehensibile pentru cititorul zilelor noastre. Fireşte, nu lipsesc comparaţiile cu realitatea actuală a Bucureştiului, nu întotdeauna favorabile contemporanilor. Iată un exemplu elocvent: „Unora li se pare incredibilă normalitatea vieţii bucureştene, absolut sincronă Europei Occidentale de la 1900, noi fiind obişnuiţi, din nenorocire, cu teoria unei Românii grobiene, la graniţa deşertului. (...) vorbim de o Românie în care leul era mai tare ca francul francez, unde, pe la 1900 şi ceva, Bucureştii trimiteau ajutoare Parisului inundat de Sena, cînd pe strada Clemenţei se citea, la cafeaua de dimineaţă, Figaro-ul, iar scrisorile făceau o zi pînă în orice colţ al Europei...” (pp. 25-26) Meritul major al lui Dan C. Mihăilescu stă în alegerea unghiurilor din care este privită societatea bucureşteană a începutului de secol XX, revelarea unor aspecte semnificative privind vedetele lumii mondene, moda, legile confortului, cutumele vieţii cotidiene - la nivelul protipendadei, dar şi al păturilor de jos -, viaţa culturală, arhitectura, felul în care era privită realitatea bucureşteană de către străini şi, în contrapartidă, impresia pe care bucureştenii o aveau faţă de străini. Extrem de interesante sunt consideraţiile privind elita bucureşteană de acum 100 de ani. Dacă I.L. Caragiale a fost cronicarul ideal al micii funcţionărimi care popula berăriile şi dădea buzna la Grădina Iunion, Claymoor (Mişu Văcărescu), temutul reporter monden de la „L’Indépendence Roumaine”, a fost cel care a pictat ca nimeni altul high-life-ul, lumea balurilor simandicoase şi a spectacolelor la care participa înalta societate. Mult mai puţin celebru pentru cei de azi decît Caragiale, Claymoor a fost între 1875 şi 1903 un arbitru al modei şi al bunului gust, fiecare articol al său din „L’Indépendence Roumaine”, fiind aşteptat cu sufletul la gură şi comentat în cercurile înalte ale societăţii. Cine era acest Claymoor în epocă ne spune Dan C. Mihăilescu: „Personaj fabulos, dandy scandalos în toate, pederast notoriu, încurcat uneori în fraude mondene şi financiare, campion al modei şi saloanelor bucureştene, Claymoor a fost Vocea Elitei româneşti în preajma „anilor nebuni”, cronicarul monden en titre. (...) Dansa nebuneşte (inclusiv cu locotenenţii de cavalerie, după cum notau maliţios ziarele din opoziţie), era ultracosmopolit (...), practica echitaţia la Şosea (y compris ceea ce el numea «le flirtage equestre»), era membru al mai multor cluburi selecte şi, mă rog, tot tacîmul – cafenele, restaurante de lux, croaziere, vara la Veneţia sau la Constanţa, iarna la Paris sau la Sinaia...” (pp. 11-12) Lumea lui Claymoor, dominată de snobism şi lux epatant se află parcă în altă galaxie decît lumea lui Jupîn Dumitrache deşi ele coabitează în acelaşi etern, fascinant şi atît de contradictoriu Bucureşti. Pentru a demonstra acest lucru este suficient să cităm (pe urmele lui Dan C. Mihăilescu), descrierea făcută de Claymoor imperialei apariţii a principesei Bibescu la una din nenumăratele reuniuni mondene ale vremii: „en satin gris, argent garni de grêbe, sur la tête toute une constellation de magnifiques brillantes, où l’on remarque le fameux solitaire donné à Mme. de Pelaprat par Napoleon I-er” (pp. 16-17). Tot pe filieră Claymoor aflăm şi care era meniul unui bal la Palat la începutul anului 1900: „Consommé à la Royale / Caviar frais / Pâté de foie gras en belle-vue / Saumon du Rhin see Tartare / Dinde trouffées / Hores de sanglier / Pain de la volaille á la Reine / Hommards à la parisienne / Jambon à la gélée / Galantine, Faisans de Bohême / Salade Russe / Compotes assortés, Ananas, Mandarines, Raisins, Gâteaux, Bavaroise á la Chantilly etc. / Vins: Rudesheim, Bordeaux, Dragasani, Champagne frappé” (pp. 17-18) Nu se trăia deloc rău în Bucureşti la începutul secolului trecut. E drept, nu toată lumea era invitată la balurile de la Palat, dar este limpede că la nivelul cercurilor foarte înalte se putea vorbi de un rafinament al vieţii perfect sincronizat cu civilizaţia a ceea ce astăzi numim Europa Occidentală.

Claymoor nu este singura călăuză propusă de Dan C. Mihăilescu pentru a ne ghida prin Bucureştiul începutului de secol XX. El utilizează perspective dintre cele mai diverse (presa vremii, cărţile din epocă, dar şi cele apărute ulterior, ia în considerare bibliografia cărţilor pe care le comentează) oferind o imagine cît mai complexă a faţetelor contradictorii ale metropolei şi oferind o bibliografie largă celor care doresc să aprofundeze unul sau altul dintre aspectele enunţate.

Scriind Bucureşti. Carte de bucăţi, Dan C. Mihăilescu face o reverenţă în faţa vechiului Bucureşti. Este o carte de suflet care, fără a avea strălucirea artistică a cărţii Ioanei Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic (fapt explicabil: la origine fiind vorba de o rubrică de ziar, autorul a fost obligat să-şi condenseze fiecare capitol în cîte două file de text) funcţionează ca o necesară pauză de respiraţie, un răgaz de meditaţie şi o invitaţie la a vedea cu alţi ochi oraşul pe care îl străbatem zi de zi, grăbiţi şi indiferenţi, preocupaţi exclusiv de ziua de mîine.



Dan C. Mihăilescu, Bucureşti. Carte de bucăţi, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, 150 pag.