Recent, s-a încheiat la Timișoara cea de-a doua ediție a unei bienale de artă contemporană, gândite încă de la înființare nu numai ca o manifestare a diversității artistice, ci și ca afirmare a rolului artei contemporane într-o educație axată pe deschidere și dialog intercultural. Orașul de pe Bega se recomandă mai mult decât altele în acest sens, păstrându-și în general pentru români renumele de oraș imperial, o mică Vienă cu tradiția libertății și o poartă către adevăratul Occident, care se pregătește acum, între altele, și pentru a onora titlul de Capitală Culturală a Europei în anul 2021.
Curatorii acestei ediții au fost Ami Barak, recomandat de o experiență bogată și un palmares internațional, și tânăra Diana Marincu, o figură entuziastă și mobilă intelectual, care desfășoară proiecte curatoriale, dar pregătește în prezent și un doctorat despre discursuri ale identității și periferiei geografice în bienale și expoziții mari. Pentru această ediție, care s-a bucurat de participarea a peste o sută de artiști români și internaționali, cei doi curatori au ales ca temă reflecția asupra vieții cotidiene în arta contemporană, tradusă prin metafora lui Georges Perec din romanul experimental La Vie mode d’emploi (1978), care a și servit drept titlu și temă a ediției.
Astfel, pe durata bienalei orașul s-a îmbogățit cu o rețea de expoziții găzduite în spații de tip industrial și în câteva galerii ale orașului, unele ultracentrale și foarte chic (Calpe, Calina), altele asociate propunerilor tematice principale ca repere complementare, de neratat (Jecza, Triade), cu concepte expoziționale și proiecte proprii (ex. proiectul de carte bibliofilă de la Galeria Jecza), dar integrate de organizatori în tema generală a bienalei ca spații invitate, alcătuind un simbolic Salon, o Cameră de oaspeți sau o Grădină. Principalele spații de expunere au fost organizate în „subcapitole“, care au abordat aspecte obișnuite ale existenței: universul domestic, munca, dorința și erotismul, relația cu orașul sau cu natura etc. Adesea, artiștii contemporani au fost selectați ca repere ale unui discurs artistic cvasi-politic și militant, uneori chiar filosofic, contribuind la definirea (când nu prin epifanii plastice, atunci prin artă conceptuală) a unor raporturi posibile cu lumea înconjurătoare și cu problemele forului, după principiul artistului Fluxus Robert Filiou, citat de curatori, „arta este ceea ce face viața mai interesantă decât arta“.
Rolul artei în înțelegerea și evoluția lumii contemporane a fost sprijinit nu numai printr-o organizare coerentă a tuturor expunerilor, cu însoțirea invariabilă a fiecărei opere cu o frază explicativă binevenită și prin integrarea într-un concept clar, ci și prin conferințele și programele educaționale organizate în decursul acestei perioade, adică prin discursurile asociate manifestărilor bienalei (vezi cursul de jurnalism de artă coordonat de Daria Ghiu) sau invitate să ofere consistență teoretică catalogului publicat de Fundația Art Encounters, prin vocea Marei Ambrožiè și a lui Bogdan Ghiu. De altfel, asocierea artei cu probleme ale lumii contemporane tratate în chei de lectură comune cu ale marilor filosofi ai epocii (vezi instalația Monument pentru orice, 2017, de Sebastian Moldovan, ilustrare a principiului filosofic al rizomului, enunțat de Gilles Deleuze și Félix Guattari) a devenit un parcurs aproape obligatoriu în reflecția artistică actuală din lumea occidentală. Și în expoziția retrospectivă „5 artiști timișoreni“ (Constantin Flondor, Ștefan Bertalan, Roman Cotoșman, Diet Sayler, Molnár Zoltán), un „re-enactment“ al unei expoziții istorice organizate în simbolicul an 1968 de către grupul 111 la Sala Kalinderu din București, întâlnim aceeași capacitate a artei de a chestiona cu forme proprii și de a ilustra sensibil concepte la modă, cum au fost în acei ani cele izvorâte, de exemplu, din voga structuralistă. Dintr-un asemenea background ideatic, a rezultat astfel – atunci, ca și acum – o expoziție de op-art și de artă cinetică, foarte revoluționară la apariție prin revendicarea obsesivă a artei de la știință și încă viabilă astăzi, înnobilată, în plus, de patina istoriei (vezi, de exemplu, receptarea expoziției în epocă prin articolul lui Eugen Schileru).
De la știință și filosofie la atitudinea socio-politică sau civică față de urgențele lumii contemporane, arta contemporană nu doar semnalează probleme, ci și modelează suflete; nu doar ridică întrebări, ci și produce emoție, stârnește reacții, empatie, forțează bariere. Pe acest palier s-a situat propunerea lui Dan Perjovschi, cu proiectul umanitar de înfrumusețare a vieții și ajutorare a celor 300 de familii de rromi expulzați de autorități lângă o imensă groapă de gunoi a Clujului (în fond, orașul se mândrește că e curat!), ca și instalația Drifting (2016) a Aurorei Király, în care, prin apelul la tehnici de manipulare fotografică (vezi foto), tensiunea operațiunilor de salvare proprie ale refugiaților sirieni ridică întrebarea „cine va scăpa și cine nu“; o retorică emoțională, dar eficientă, de conștientizare socială a străinului invizibil dintre noi, și totodată de semnalare a absurdului unor astfel de alegeri, care nu cruță nici măcar viața copiilor.
Și pentru că artistul contemporan, în universul vieții cotidiene (tema bienalei), e asaltat și de problema obsesivă (și veche de când e modernitatea) a trădării artei prin activități mecanice obligatorii cu caracter „neartistic“, semnalez, din secțiunea expozițională dedicată raportului artiștilor cu munca, lucrarea Muncesc, deci nu exist (2012) a Ancăi Benera și a lui Arnold Estefan, constând în înregistrările grafice ale urmelor mouse-ului pe hârtie în orele în care artiștii sunt condamnați să-și câștige existența muncind carecum- pe unde (la calculator totuși). O ingenioasă neartă devenită artă, căci materializarea mișcărilor goale ale mâinii pe mouse (mișcări productive, în contraexemplu, pentru scriitorul sau arhitectul contemporan), îi traduce artistului vizual, în ceva ce înțelege el (imaginea), angoasa timpului irosit stând departe de artă. Poți cântări dintr-o privire, în printurile celor doi artiști, și munca de o oră, și pe aceea de 15 ore. Și poți chiar să te sperii puțin privind-o pe cea de 15 ore, căci poți fi și tu acolo. Rezultatul devine astfel o artă a nimicului, contabilizând orele pe care simte un artist că le pierde departe de rosturile lui.
În amintirea zilelor timișorene petrecute la Bienală, regăsesc acum, la scurtă vreme, și plăcerea spațiului primitor și cald din atelierul Balamuc, platformă experimentală înființată de trei artiști emergenți, în care am putut răsfoi caiete autentice de schițe ale unor artiști contemporani, ca și reacțiile tinerești, entuziaste sau perplexe, admirative sau rezervate, ale privitorilor în-curs-de-adeveni- experți-în-arta-contemporană, însoțitorii mei. Am putut astfel testa pe viu sentimentul neliniștitor și sâcâitor al artei contemporane, cuprins între trăiri ingenue și mici revelații erudite; pe scurt, am putut exersa modul ei de întrebuințare.