Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Parantezele istoriei literaturii române de Tudorel Urian

Ce poate să sugereze o carte cu titlul Istoria secretă a literaturii române? Primul gând te duce spre o scriere foarte subiectivă, pe alocuri revanşardă, menită să dinamiteze ierarhiile tradiţionale şi să schimbe fundamental proporţiile şi cromatica tradiţionale ale tabloului general. Într-o astfel de abordare - făcută prin analogie cu ceea ce îndeobşte se înţelege prin jurnale secrete - precizarea "secretă" se referă la scriitor şi la modul său de elaborare (departe de ochii şi de evaluările consacrate ale specialiştilor şi percepţia curentă a publicului), nu neapărat la conţinutul propriu-zis al operelor supuse analizei. Îmi amintesc, în acest sens, de dilema regretatului Adrian Marino care dorea să lase o clauză testamentară prin care jurnalul său secret ("va stârni un imens scandal; aş vrea să văd reacţia unor oameni în momentul apariţiei lui") să fie publicat abia după trecerea unui număr de ani de la moartea sa, şi nu se fixase asupra cifrei optime (10 ani, 20 de ani, 50 de ani). Nu ştiu ce s-a ales de acel jurnal, dar îmi doresc din suflet ca distinsul cărturar şi redutabilul polemist să nu fi optat pentru ultima variantă. Nu de alta, dar există toate şansele ca peste 50 de ani marile sale dezvăluiri să nu mai intereseze pe nimeni. Câte dintre numele vedetelor de astăzi din domeniile publicistic, literar, politic vor mai spune ceva publicului de peste o jumătate de secol, în contextul dinamicii tot mai accelerate a lumii contemporane?
Când autorul Istoriei secrete a literaturii române este profesorul Cornel Ungureanu este limpede că nu la o astfel de perspectivă avem a ne aştepta. Fără a fi imun la picanteriile biografice (fără ipocrizie, cine este?), Cornel Ungureanu pune întotdeauna pe primul plan opera, iar polemicile sale - atâtea câte sunt - vizează mereu idei, nu oameni. Pentru un astfel de autor particula "secretă" într-o "istorie a literaturii române" nu poate face trimitere decât la conţinutul respectivei istorii literare. La cărările ei mai puţin umblate, la operele rămase în umbră ale unor autori clasici sau la scriitori care, dintr-un motiv sau altul, au fost eludaţi din marile sinteze canonice. O istorie up to date, în ton cu deprinderile intelectuale ale omului contemporan, aptă să supravieţuiască în "Galaxia Imaginilor", a grabei, a superficialităţii şi a spectacolului generalizat în care pare să se fi instalat astăzi fiinţa umană. "Istoria Ťsecretăť a literaturii - scrie autorul - încearcă să recupereze opere uitate, abandonate din întâmplare sau din graba cercetătorilor improvizaţi, din absenţa mesajului epidermic, atât de necesar lumii noastre postmoderne, postistorice, postcoloniale, postcomuniste ş.a.m.d." O astfel de istorie literară nu poate să facă abstracţie de factorul politic. Apartenenţa scriitorilor la o mişcare politică importantă se răsfrânge într-un fel sau altul în opera lor. Şi cum, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat scriitorii care formează astăzi tabloul literaturii române au trăit în realităţi politice diferite, este clar că istoria literaturii trebuie să ţină cont de "geografia literaturii", dar şi de "geopolitică". Despre aceasta din urmă, Cornel Ungureanu scrie că este "o ştiinţă care abia după 1990 a început să fie luată (iar!) în serios. Dar e vorba de o ştiinţă care scoate la lumină o istorie tabuizată a culturii. O istorie care îşi apără hotarele, aşa cum au fost fixate ele după ultima bătălie câştigată. Uneori cu televizorul, dar şi, (dar mai ales) cu calculatorul".
Privit din această perspectivă, tabloul literaturii române se schimbă semnificativ. Marile mutaţii politice au modelat decisiv chipul literaturii, au trasat noi căi de evoluţie stilistică şi tematică, au stabilit statutul scriitorilor mai vechi în istoria literaturii. Dintre multiplele exemple care se pot da, voi reproduce, pentru relevanţa sa, doar unul. Scrie autorul: "Aşezarea graniţelor în 1859 sau în 1918/1919 ne leagă într-un fel de literaturile din jur şi într-altul de scriitorii care au fost (s.a.), aşa că lecţia de geografie literară trebuie ţinută lângă lecţia de geopolitică. Centrul anulează dinamica marginilor, scriitorii bucovineni, basarabeni, ardeleni, bănăţeni trăiesc minimalizări sau chiar interdicţii explicabile. Nu sunt destul de români, nu sunt destul de angajaţi în efortul centralizării sau nu au demnitate estetică relevantă. Iar selecţia urmează fie criteriile estetice, fie criteriile stabilite de Centrul politic". Explicaţiile devin încă şi mai clare atunci când ne raportăm la influenţa pe care a avut-o asupra literaturii de la noi instaurarea regimului comunist. Punând permanent în corelaţie literatura cu geografia literară şi geopolitica, Cornel Ungureanu ajunge la un soi de demitizare a istoriei literaturii, de tipul celei realizate de Lucian Boia în istoria propriu-zisă. Acest fapt este, cu siguranţă, în măsură să-i nemulţumească (este puţin spus, de fapt, să-i scandalizeze) pe tradiţionalişti. Fără patimă, dar şi fără pudibonderii nejustificate, autorul discută subiecte dintre cele mai delicate, ignorate sau pasate uşor de istoriile literare tradiţionale: rolul masoneriei în devenirea societăţii "Junimea" şi contactele pe care Eminescu şi Slavici le-ar fi avut cu masoneria în perioada 1870-1872, raporturile disproporţionate dintre viaţa şi proza lui Mircea Eliade, revelaţiile produse de jurnalul portughez al lui Mircea Eliade şi jurnalul secret al lui Miron Radu Paraschivescu, legăturile dintre corifeii avangardei istorice şi internaţionalismul comunist (subiectul este aproape exhaustiv tratat şi în excelenta antologie realizată de Stelian Tănase, Avangarda Românească în arhivele Siguranţei, Polirom 2008), reîntoarcerea triumfală a lui Tristan Tzara la Bucureşti, în anul 1946, intransigenţa ideologică (procomunistă) a lui Geo Dumitrescu din anii 1948-1949 în virtutea căreia îi atacă în presa vremii pe Ovid S. Crohmălniceanu şi pe Marin Preda, rolul romanelor postbelice ale lui G. Călinescu în resurecţia prozei româneşti de la mijlocul anilor '60, suspiciunea că Ion Vinea ar fi fost agent britanic, disputa din Biroul politic al PMR, în 10 mai 1962, pe marginea eventualei primiri în partid a lui Zaharia Stancu în timpul căreia, în pofida susţinerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mai mulţi membri ai Biroului - Ion Gheorghe Marurer, Nicolae Ceauşescu, Emil Bodnăraş - se opun cu îndârjire, pe motiv că cel în cauză ar fi fost agent al Siguranţei care ar fi turnat vechii ilegalişti, meandrele biografiei lui Geo Bogza. Este repusă în discuţie gândirea politică a unor autori precum Ioan Slavici, Aurel C. Popovici, Emil Cioran, Mircea Eliade, Pavel Pavel ( acesta din urmă, din aceeaşi generaţie cu Cioran, dar net superior acestuia în domeniul gândirii politice), modul în care condiţia de copii naturali se reflectă în scrisul unora dintre scriitorii noştri clasici. Un capitol este sugestiv intitulat Vârstele erotice ale literaturii. Şi cele pornografice, pentru ca ultimul, Provinciile literaturii să fie dedicat unei mai vechi preocupări a autorului, geografia literară. Atenţia sa se opreşte de această dată asupra evoluţiei fenomenului literar în patru regiuni: Ardealul, Basarabia, Bucovina şi Banatul. Foarte interesant este aici cazul bucovineanului Lucian Costin (Ion Costiniuc) care după studii universitare la Cernăuţi şi Viena ajunge profesor la Caransebeş. După câţiva ani de frenetică activitate literară se retrage în cultura germană. Ulterior despre Lucian Costin s-a aflat că a fost agent secret al poliţiei habsburgice şi că prin depoziţiile sale a contribuit la arestarea unor colegi şi prieteni suceveni. Plecarea lui din Bucovina în Banat şi schimbarea numelui ar putea fi explicată prin dorinţa de a-şi pierde urmele. Întrebarea care se pune este dacă nu cumva şi după stabilirea la Caransebeş scriitorul a continuat să servească serviciile secrete din Germania. La zi cu tot ce se întâmplă în spaţiul literaturii, Cornel Ungureanu nu omite să comenteze şi manifestele literarare postate pe internet (Boierismul este unul dintre ele).
Scrisă cu jovialitate şi ironie, Istoria secretă a literaturii române este o carte de învăţătură care îşi captivează cititorii de la prima pagină. Comparaţiile cu actualitatea imediată (fostul ministru al educaţiei Hârdău este pomenit, ironic, în contextul Şcolii Ardelene, despre Neagu Djuvara se spune că se împotriveşte editării publicisticii lui Eminescu pentru că un strămoş de-al său apare într-unul dintre articole ca Ťun biet omuşor din Brăilať, care vrea să facă la Viena politică socialistă"), erudiţia relaxată a autorului, permanenta contextualizare politică şi geografică reuşesc să dea un nou relief istoriei literaturii. Implicit, totul îndeamnă la o (re)citire a operelor clasice şi mai puţin clasice. Cartea lui Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, este obligatorie pentru o înţelegere de acord fin a fenomenului literar din această parte de lume.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara