Fără îndoială, Aurelian Octav Popa este preocupat de imaginea lui publică, dar prin atitudini câteodată piezişe, secante la cutumele ori ştaiful vremii, dovedeşte că cinstea de fond este mai presus de orice. Există o bună credinţă structurală, o onestitate cu care s-a angajat încă de acum cinci decenii în slujirea literaturii clarinetistice, rămânând un restitutor ideal pentru care merită cu adevărat să compui: fie şi numai pentru că, recurgând uneori la "combinaţii" de o înduioşătoare abilitate, nu poate fi în nici un caz un pehlivan al stilurilor muzicale ci, dimpotrivă, un povestitor distins, autentic, gata oricând să strecoare câte un paragraf original. În recitalul de la Palatul Cantacuzino, la întrebarea "Vă place Brahms ?", Popicu' a răspuns fără doar şi poate afirmativ, probând că cel mai mult îl pasionează actualitatea romanticului german. Şi, ceea ce este mai important: ne-a făcut şi pe noi să fim confiscaţi de acest lucru. Cum la fel de confiscaţi am fost de muzicalitatea celor două pianiste - Verona Maier şi Valentina Sandu-Dediu -, pe care şi le-ar dori, cred, orice partener într-ale duetelor interpretative. Un partener al celebrării transcendenţei, ca de obicei frapant, insolit, s-a dovedit a fi Octavian Nemescu, mereu infatigabil în a împinge limbajul sonor în zona (interzisă ?) metalimbajului. De data aceasta Sonata nr.1 pentru clarinet şi pian de Brahms a fost supusă, prin mijloace electronice, unui proces eschatologic primar, a cărui finalitate este chiar transformarea în Sonata nr.2 pentru clarinet şi pian a aceluiaşi autor. Încă o dată Nemescu a fost maestrul unui ritual ce degajă aburii clasicismului arhitectural, atestat printre altele de comensurabilizarea până la o perfectă simetrie a structurilor formale, dovada cea mai elocventă fiind surmontarea dezechilibrului în ceea ce priveşte numărul secţiunilor (prima sonată având patru parţi, iar cea de a doua numai trei) prin înserarea în final a unui fragment din Henry Purcell.
Ansamblul "Aleph" ne-a dăruit un miscelaneu de duete (vioară-violoncel), cuprinzând opusuri de Camille Roy, Violeta Dinescu, Adina Dumitrescu, Maurice Ravel, un portret monolit Iannis Xenakis (Dipli Zhia, Nomos Alpha, Charisma, Kottos), precum şi un crochiu "Aurel Stroe" (L'Enfent et le Diable). A fost un fel de fabulă cu cel puţin două morale: 1) atunci când ai instrumentişti ca violonista Noemi Schindler şi violoncelistul Christophe Roy aproape orice muzică poate deveni comestibilă, chiar apetisantă; 2) fiindcă veni vorba de Ravel cu a lui Sonata pentru violină şi cello (1922): cine are bătrâni, să-i preţuiască, iar cine n-are, să-i regrete.
Orice festival care se respectă tinde să semene cu un Bildungsroman, năzuind să construiască un portret de grup al societăţii sonore. Există "eroi" care aspiră la statutul de operă de artă şi creaţii artistice doritoare a fi simple obiecte ce vor împodobi pagini de istorie. Ca orice roman, Săptămâna Muzicii Contemporane cuprinde în capitolele sale, drept substanţă a conflictului, comportamente mai mult sau mai puţin reprezentative, toate interferate între ele şi păstrându-şi, totuşi, esenţiala autonomie. Unele ţin de spaţiul-timp newtonian, fiindu-le foarte greu să se desprindă de el, chiar cu imaginaţia; altele respiră aerul tare al unui spaţiu-timp cvadridimensional einsteinian. Ansamblul "Traiect" este, fără îndoială, sub semnul constanţei: aceeaşi formulă şi componenţă; aceeaşi decenţă restitutivă; aceeaşi predilecţie pentru muzicile condiţionate de structuri statice ori, din contră, de perspective contradictorii, aporetice, preluate parcă într-un matematic eşichier (patchwork). O nota favorabilă aluziilor fine la muzica galantă vieneză (gen Reuter sau Starzer) din Profiles de Ana Szilaghi. În nici un caz Sorin Lerescu n-ar trebui să fie mâhnit atunci când o baghetă năstruşnică împrăştie foile cu portative. Mai rău e dacă partitura poate dispersa o baghetă, fie ea aflată şi în templul învăţământului muzical bucureştean: Universitatea Naţională de Muzică.
În Aula UCMR publicul s-a înghesuit să-l asculte pe Andrei Tănăsescu, un pianist gătit a intra în luptă cu stilurile, dar şi cu revendicările autorilor şi, mai ales, a celor proprii. O înghesuială negreşit răsplătită împărăteşte de protagonist, cel ce a împărţit bucate, în general - alese, în particular - culese; bucate dietetice, cu volute vag etnice (Sonata nr.2 de Andrei Tănăsescu), cu console spectrale (SonaTanos de Horia Surianu), ori cu esenţe modale rafinate (Sonata "Hommage a Prokofiev" de Costin Miereanu şi Columna modală de Theodor Grigoriu), fie condimentate, cu picanterii omofone (Coral şi Final de Tudor Misdolea) sau cu arome geometrice (Lichtung Giacometti-Szene de Carmen Cârneci).
La Ateneu cvartetul Minguet ne-a pus în ipostaza neofitului dornic să-şi urmeze maestrul până în pânzele albe umflate de vântul tulbure ce usucă aridele câmpii ale unui expresionism impecabil vertebrat, dar poate că insuficient irigat de acel "Schwermutt" atât de necesar în adulmecarea sufletului omenesc. Nu-i vorbă, l-am urmat cu pioşenie în sincronicitatea lui perfectă, mi-am reglat pulsul la ritmurile, acordajele şi atacurile lui ireproşabile; am savurat golurile şi plinurile din Eight Colors a lui Tan Dun, reflexele unui verbiaj abundent însoţit de un gestualism analog din Cvartetul nr.4-Alphabet in Whirly Music a lui Dan Dediu ori efectele concertate de suprapuneri, decalaje, re-grupări a unui joc de domino ce pune în cauză caracterul compact al muzicii şi sub semnul întrebării trăsăturile de permanenţă a formelor din On This Sunny Land II a lui Ulpiu Vlad.
Ludicul e din ce în ce mai frecvent dat pe faţă, utilizat nu ca procedeu în sine ci ca o realitate intrinsecă a fenomenului muzical actual. Clarinetistul Eric Mandat şi pianistul Frank Stemper exhibă o stare de libertate lăuntrică, vădită în şocul asociaţiilor armonice, în năstruşnicia combinaţiilor timbrale (Frank Stemper: Three Pieces for Clarinet and Piano), dar şi în baladescul pulverizat într-un mirific joc de stropi multicolori legănaţi de forţe aflate în slujba swing-ului (Frank Stemper: Blue). Cei doi interpreţi americani renunţă uneori la pitorescul vehement (din Improvisation, de pildă) spre a se comunica la modul unei confesiuni imediate şi ne-mediate (Ross Edwards: The Tower of Remoteness). Alteori evenimentele sonore sunt în expansiune, dispersate mai mult sau mai puţin ostentativ, delimitând invenţia până la gestul demisionar al modificării instrumentului (Eric Mandat: Double Life). Delicateţea îl împinge însă pe clarinetist spre o retragere, o reculegere care îi este probabil imanentă, ţinând de o anumită şcoală şi, mai ales, educaţie (Eric Mandat: Etude for Barney). De altfel, despre educaţie şi stil a fost vorba pe întregul parcurs al recitalului de la Palatul Cantacuzino, recital susţinut de cei doi muzicieni din Carbondale.
Câtă fidelitate şi câtă derogare este în interpretarea percuţionistului Mircea Ardeleanu, numai el o ştie (şi poate nu cu exactitatea la care ne-am aştepta). Să cânţi două variante ale Zyklus-ului stockhausenian din memorie şi apoi să restitui, urmărind cu atenţie partiturile, două piese, infinit mai simple - una destinată tobelor mari (The Origin de Horaţiu Rădulescu), iar alta pentru un idiofon solo (Piesă pentru vibrafon de Peter Szego) - e un fapt cel puţin contradictoriu. Cert e că Mircea Ardeleanu rămâne acelaşi interpret eclatant, spectaculos, charismatic (şarmant chiar în lucrarea lui Michel Roth, "Trois tetes" de Giacometti, din care a realizat doar prima parte ori în AU de Christoph Neidhofer). Până şi frumuseţea numerică, absconsă din formalizările lucrării lui Stockhausen (mai sus menţionată) a fost sacrificată pentru obţinerea show-ului total. Lumea vrea show şi Mircea Ardeleanu ştie foarte bine acest lucru. A demonstrat-o fără tăgadă în concertul din sala "George Enescu" a Universităţii Naţionale de Muzică.
Pripăşiţi la Ateneu în veşminte de saltimbanci moderni cei trei "contra-şti" au celebrat "27 mai în glumă, mai în serios", jonglând literalmente nu numai cu instrumentele ci şi cu expresia gestuală, sub semnul unui dicton pe cât de celebru, pe atât de efectiv: "primum vivere, deinde philosophari". Celebru pentru că l-au exersat şi anticii şi modernii de fiecare dată când s-au pus să convertească miniaturalul în valoare primordială. Efectiv pentru că o societate sănătoasă are nevoie şi de beneficiile subzistenţei ca şi de cele ale reflecţiei, şi de pastile pentru migrene, dar şi de migrene pentru a concepe pastile, şi de gaguri sonore ca şi de muzici care să spulbere anecdotica lesnicioasă. De data aceasta calul de bătaie al trioului "Contraste" a fost parodia fină, ageră şi pătrunzătoare, atât de necesară pe terenul incert, chiar periculos, minat de atâtea prejudecăţi, vulnerabilităţi şi suspiciuni estetice al muzicii totale. Ion Bogdan Ştefănescu, Sorin Petrescu şi Doru Roman au încălecat totuşi în parodiile lor o şa a toleranţei, nu de alta dar orice radicalitate poate produce suferinţă, aşa cum orice frivolitate permisivă generează confuzii şi dezordini grave. - N-avem soluţii, pare a mărturisi Iulia Cibişescu în Un alt Till sau Miklos Maros în Rush. - Să ne comportăm ca şi cum am avea. - Avem soluţii, afirmă Dan Dediu în Cartoon-Variations on a theme by Mozart, Werner Heider în Gassenhauer ori Horst Lohse în AllerleiRauch. - Să ne comportăm ca şi cum nu le-am avea, să privim spectacolul lumii fără îndârjire, bucurându-ne de farmecul pestriţ al realului, având capacitatea de-a deosebi lucrurile care trebuie luate în serios de cele care merită să le luăm în glumă. "27 mai în glumă, mai în serios". Trio "Contraste" a glosat şi şuguit deopotrivă cu certitudinile gata făcute sau cu exigenţele mai mult ori mai puţin ipocrite, instaurând o temeinică motivaţie a spiritului de îngăduinţă.
Ansamblul "Profil ne-a ospătat cu trei feluri de bucate: 1) supa neoexpresionistă, fie cu orez (Marina Vlad: Raze de lumină), cu tăieţei (Tiberiu Olah: Peripeţii cu trisonuri majore) ori cu găluşte (Liana Alexandra: Imagini întrerupte); 2) friptura înăbuşită la cuptorul unei arhetipalităţi fruste (Tadeusz Wielecki: Whisper of the Semitones) şi fecunde (Doina Rotaru: Ielele); 3) un "fromage" neofolcloric bine fermentat (de Radu Paladi în Cvintet de suflători). În plus, un desert spectral, care a adunat şi arome neoexpresioniste, arhetipale ori neofolclorice (Călin Ioachimescu: Oratio 2).
Chiar şi atunci când este simplu cafe-concert muzica poate avea palpitul unui braţ de caracatiţă a cărui tentacul se lipeşte când de sonorităţi latino, când de improvizaţii (scrise ?) sflate în siajul swing-ului. Şi, cum imaginaţia, fie ea produs etno ori de jazz osteneşte repede, fluxul muzical se repetă şi se banalizează, sensibilitatea se spălăceşte (ca în Concertele pentru vibrfafon şi percuţie de Ney Rosauro şi Emmanuel Sejourne). Iar atunci când a reuşit să devanseze divertismentul, muzica s-a poticnit în faţa obstacolului ce l-a constituit nesiguranţa propriului eu, indecizia de a opta pentru congruenţa stilistică (aşa cum s-a întâmplat cu Uneven Souls de Iovan Zivkovic). A fost ca într-un "Game" la tenis, în care jucătorii, în special Alexandru Matei şi Alexandru Anastasiu, au servit impecabil mingea, dar substanţa din care aceasta a fost făcută a avut o consistenţă modestă. Am plecat din sala "G.Enescu" a UNMB cu un tonus ridicat, graţie Prolegomenelor lui Cornel }ăranu, smulse din discursivitatea unui "Florilegium" de cvartetişti întru totul responsabili de faptele lor.
În studioul "Mihail Jora" al Radiodifuziunii, un triplu proces. Inculpaţi: serialismul emotiv, polistilismul netranşant şi post-expresionismul tardiv. Martor: Orchestra de Cameră Radio. Apărători: dirijorul Jean-Claude Dodin şi pianiştii Emanela Geamănu, Tamara Smolyar, Frank Stemper. Testimonii: Dan Constantinescu: Concert pentru pian şi orchestră de coarde, Livia Teodorescu-Ciocânea: Lebenskraft - Concert pentru pian şi orchestră nr.2, Frank Stemper: Secrets of War. Judecători: un public alcătuit din păcate în majoritate din muzicieni răzleţi şi, cel mai regretabil, subiectivi. Verdictul: se amână pentru o dată neprecizată (sau neprecizabilă) încă.
"The Pearls Before Swine Experience" din Stockholm nu numai că nu aruncă mărgăritarele la porci, dar chiar încearcă să recupereze într-un stil degajat, cu impact imediat asupra asistenţei, acele scoici deţinătoare de perle sonore lucitoare. Scoici tinere ce zăbovesc încă pe sub stâncile submerse ale componisticii noastre. Sara Hammarstrom, George Kentros, Mats Olofsson şi Marten Landstrom ne-au făcut să credem că tânărul creator român preferă să-şi exercite talentul în muzica de atmosferă a unor închipuite tablouri pitoreşti ori în parodierea fără prea multă ironie a unor opere imaginate ca fiind vetuste, ceea ce concordă cu setea lui enormă, pantagruelică de forme care vizează atât geografia cât şi istoria artei sunetelor, îndemnându-l (prin analogie) să înghită marea muzică împreună cu arhitecturile şi bibliotecile acesteia. În acest peisaj, clujenii Şerban Marcu, Adrian Borza, Cristian Bence Muk, ca şi colegii lor bucureşteni Cristian Lolea şi Mihai Măniceanu nu reuşesc încă întotdeauna să depăşească radical platforma de evoluţie a unui compozitor febril, neastâmpărat şi, mai ales, încordat. Cum s-ar zice, după canoanele primare ale artei, conţinutul nu e pe măsura formei şi a gestului componistic. Şi, poate că tocmai această formă şi acest gest i-ar chema să ia act de mai importante realităţi sonore care, dacă tinerii compozitori nu le exorcizează, transfigurându-le, s-ar putea ca în cele din urmă să îi devoreze. Imediat după acest sui-generis dialog român-suedez am surprins, vorba lui Ion Bogdan Lefter, tensiunea epică a unei posibile teorii despre filmicitatea realului. Pe de o parte limbajul plastico-cinematografic, supervizat de Wanda Mihuleac, Bruno Michelet şi Jean-Louis Dhermy; pe de altă parte limbajul coregrafic propus de Andreea Tănăsescu. "Dans la peau de la poesie": două trupuri învelite în două epiderme diferite, uneori incompatibile, alteori incomprehensibile, ca două cămăşi de forţă ce impun forţa dar şi protecţia unor combinezoane când mate, impermeabile, când primitoare, transparente.
"Contemplaţie şi narativitate". Astfel am supranumit concertul Orchestrei Naţionale Radio, un concert în care a plouat cu armonii, care de care mai torenţiale şi mai fertile. Chiar umbrelele sub care s-au adăpostit cele trei opusuri reprezentate au avut conotaţii omofone, fie că era vorba de un material modal nonoctaviant, cromatic în interior şi diatonic pe margini (Simfonia a V-a-Litanii pentru plinirea vremii de Ştefan Niculescu), fie că planeitatea formei suferea imprevizibile şi salutare accidente (Concertul pentru violoncel şi orchestră de Costin Miereanu) ori că unghiul de protecţie era mereu fluctuant, în funcţie de avatarurile cvintei atât de dragă cântăreţilor medievali şi de referinţele structurale proprii catedralelor sud-europene (Cantigas de Magnus Lindberg). Trei lucrări care au convieţuit, aş spune, deopotrivă în plan material şi spiritual. Trei compozitori ce pot locui în cel mai luxos hotel de concerte. Altfel spus, un regal de cinci stele, la care au contribuit decisiv dirijorul Pieralberto Cattaneo, violoncelista Anca Vartolomei, dar şi zeiţa Fortuna care a strecurat printre noi un Ariel mai blând şi mai bun.


P.S. Dacă stau bine să mă gândesc, festivalul a avut probabil atâtea neîmpliniri cât să mulţumească o parte a breslei şi tot atâtea împliniri cât să nemulţumească cealaltă parte.