Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Paradoxul românesc de Nicolae Manolescu


Citesc în paralel, şi nu întîmplător, articole şi programe electorale, din campania actuală, aflată la apogeu, şi cîteva texte aparţinînd lui Mircea Eliade, din Vremea, Buna Vestire, Cuvîntul ş.a., din a doua jumătate a anilor '30, majoritatea, din care Vatra nr. 6-7/2000 a făcut, sub oblăduirea d-lui Mircea Handoca, o antologie. Un paradox devine izbitor în lectura mea paralelă şi despre el va fi vorba în editorialul de astăzi.
Ce susţine Mircea Eliade în articole (electorale, şi ele, în bună parte) precum De unde începe misiunea României?, O revoluţie creştină, Piloţii orbi etc.? în esenţă, fiindcă n-am spaţiu ca să dezvolt, el atacă întreaga clasă politică din România de după 1918, acuzînd-o de politicianism, de corupţie economică şi de iresponsabilitate faţă de destinul naţional. Să mai spun că aceste teme le regăsim în presa din zilele noastre? Soluţia ar veni, după părerea lui Mircea Eliade, de la tinerii din generaţia lui (generaţia '27, a Manifestului "Crinului Alb"), care şi-au propus să înfăptuiască o "revoluţie creştină" (dar nu o "nouă Reformă", ci "o adîncire a celei mai vechi din formele de viaţă creştină" şi anume "ortodoxia'), menită să potolească "setea neamului de a se împrospăta sufleteşte, de a se întări şi a se spiritualiza". "Mîntuirea Neamului" ar consta în acest spor de spiritualitate ortodoxă, în această revoluţie spirituală capabilă să pună capăt primatului materialist al politicii şi decăderii morale a intelectualităţii care a pariat pe "progres", pe occidentalizare, pe o Europă - Franţa, Anglia, - "intrată în decadenţă", în loc să se întoarcă la propriile izvoare sufleteşti, etice şi religioase. Nu se putea, din nefericire, ca revoluţia cu pricina să nu conţină un fond oarecare rasist. Apărîndu-l pe Eliade de învinuirea de antisemitism, dl Handoca nu bagă de seamă cîteva sintagme foarte limpezi din articolele sale. Greşala "piloţilor orbi" care au condus luntrea românească aproape două decenii n-a fost doar aceea de a fi permis să se fure ca-n codru, precizează Eliade, dar de a fi lăsat "să se distrugă burghezia naţională în folosul elementelor alogene" şi "să se deznaţionalizeze profesiunile libere". Cu o frumoasă întorsătură retorică, M. Eliade îi laudă pe evrei ("le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul") pentru că ei s-ar bate "din răsputeri să-şi menţină poziţiile", adică "primatul economic şi politic". Aşadar, materialismul, economic şi politic, nu e pur şi simplu o lipsă de spiritualitate, cum am fi putut crede, el este şi o problemă de rasă, o deznaţionalizare a industriei şi a administraţiei.
Aici scoate capul paradoxul la care m-am referit. Ieri, ca şi azi, doctrina naţionalistă începe de la a sublinia dimensiunea spirituală a neamului şi de la a proclama misiunea noilor generaţii "de a face istorie, iar nu politică", şi ajunge la epurarea din economie şi din administraţie a elementelor alogene. Nu doar de evrei e vorba, ci şi de unguri, bunăoară. Străinii sînt judecaţi de Eliade în raport nu cu vreo contribuţie culturală, ci cu gradul de supuşenie faţă de statul român. După 1918, scrie el, guvernanţii i-au uitat pe saşii şi pe şvabii din Ardeal care au votat în totalitate alipirea la România Mare şi i-au favorizat în schimb pe maghiari, care şi-au făcut netulburaţi mendrele, ca şi pe evreii care s-au consolidat în toate oraşele de peste munţi. Eliade oferă guvernanţilor români modelul celor din Iugoslavia şi Ungaria, ambele state autoritare. Şi iată ideea centrală a acestei critici, pe care, dacă o vom citi cu atenţie, o vom regăsi în multe dintre atacurile contra guvernanţilor actuali. "Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stînca finală, scrie Eliade, reluîndu-şi o metaforă care, şi ea, circulă prin presa campaniei electorale din 2000. Nimeni n-a înţeles ce se întîmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stîrv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct..." Să punem, în loc de instinct statal, autoritate, şi vom vedea că istoria se repetă.
Nu istoria atotştiutoare pe care o aşează Eliade pe capul guvernanţilor din 1937 ca o lespede, dar istoria care dă naştere paradoxului după care toate teoriile în favoarea spiritualităţii româneşti, bineînţeles, ortodoxe, sfîrşesc în nevoia statului naţional puternic, condus de români verzi şi curăţat de alogeni. Va să zică "revoluţia creştină care încearcă să creeze o Românie nouă, creînd întîi un om nou, un creştin perfect" are drept scop să "restaureze raporturi de omenie şi de creştinătate în sînul aceleeaşi comunităţi de sînge". Atenţie, "viaţa civilă" care urmează să ia locul "vieţii politice" se petrece în sînul comunităţii de sînge! Statul naţional (acela din Constituţia din 1991, nu e aşa?) trebuie să fie autoritar şi strict românesc. Toată spiritualitatea evocată cu gura plină de naţionaliştii de ieri şi de azi se leapădă de individ, de persoana umană, şi se concentrează pe un stat etnocratic pur.
Nu fac decît să duc la ultimele consecinţe logice teza statului naţional autoritar pe care o proclamă astăzi nu doar Vadim şi ai lui, dar şi ziarişti care se consideră democraţi. Teza e veche, susţinătorii ei sînt noi. Dacă apologia lui Eliade din 1937 n-ar fi fost urmată de crimele legionare bine ştiute, aş fi fost, poate, mai îngăduitor cu teza cu pricina şi aş fi rînduit-o printre utopiile naive ale unor intelectuali care au optat pentru antipolitică. Dată fiind, din nou, istoria reală (şi nu aceea fictivă a lui Eliade), nu găsesc în mine nici o brumă de înţelegere pentru o spiritualitate care înlătură omul, pretinzînd că salvează statul, şi, încă un stat autoritar, în sensul de etnocratic. Vocabularul s-a înnoit pe ici, pe colo. Ideile au rămas. Ca şi primejdia ca ele să se traducă în fapte.