Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Paradisul senzual de Mircea A. Diaconu

Poate că nu există titlu mai potrivit - şi mai provocator - pentru poezia lui Emil Brumaru decît Infernala comedie. Nu-i vorbă, nu e un titlul inventat de noi; cu el, Emil Brumaru însuşi îşi numeşte ultima apariţie editorială, gîndită ca o sinteză a liricii sale pe teme, dacă putem să spunem aşa, erotomane. E vorba, nu mai mult, de 43 de sonete; sonete zice poetul, lăsînd impresia că se înscrie astfel într-o formulă a înstrăinării de sine, cumva parnasiană; notate cu cifre romane, ele ar trebui să dea seamă tocmai de o astfel de situare a eului în lucruri. În fine, nu aici aş căuta deocamdată pretextul notelor mele disparate, ci, pentru a reveni iritant, în titlu.

Aşadar, Infernala comedie1), zice Emil Brumaru, gîndind la comedia veche a lui Dante, supranumită, o ştim prea bine, divină. Trimitere nu tocmai lipsită de temei din moment ce spaţiul comediei e unul paradisiac. Diafanul şi genuinul îi sînt, mai mult decît dovezi, părtaşe. Şi despre genuin şi diafan s-a tot vorbit în legătură cu poezia lui Emi Brumaru, deşi nu cred că în contexte care să depăşească suprafaţa. De aceea, vom reveni. Deocamdată, însă, oximoronic, titlul vorbeşte tocmai despre o altă natură a paradisiacului. La Emil Brumaru, el are atributul şi esenţa infernalului: e deopotrivă coşmaresc şi hipertrofiant. Orice am spune, o atrofiere a senzualităţii face ca paradisiacul şi infernalul să fie una. Cel puţin aşa ar părea lucrurile la o privire care nu e nici ea decît la marginea teritoriului pe care fervoarea imageriei lui Emil Brumaru o instituie. Căci mie mi se pare că această depăşire a contrariilor (într-o sinteză) e mai aproape de Urmuz decît de Dante. Sau, mai exact, se-ntîmplă la Emil Brumaru ca Urmuz să-l înghită pe Dante; textul, adică, să înghită experienţa. Aşa încît, paradisiacul şi infernalul sînt ornamentele decadente şi manieriste ale unei existenţe care se topeşte tocmai prin exces. Cum nimic nu există, cum existenţa e o simplă ipoteză, Emil Brumaru joacă pe cartea materiilor care înfloresc într-o proiecţie fantasmagorică pentru că nu-i interesat decît de miezul impalpabil. Poate tocmai de aceea, oricîtă gratuitate ar suporta imaginarul lui, el nu-i lipsit de un suport elegiac.

În fine, n-am să citez din această ultimă apariţie editorială (o explicaţie e necesară: revista în care scriu n-ar putea ataşa pe orizontala paginii, cum se întîmplă cu volumul, o notă care să precizeze că "această carte conţine texte şi ilustraţii erotice explicite, fiind interzisă minorilor"), dar, pentru demonstraţie, voi trimite la un poem cu care se deschide o mai veche antologie, poem, din acest punct de vedere, exemplar. Iată-l, în toată lunga lui splendoare: "O, vechi şi dragi bucătării de vară, / Simt iar în gură gust suav de-amiază / Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou copilăria mea visează: / Ienibahar, piper prăjit pe plită, / Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte, / Curcani păstraţi în zeama lor o noapte / Spre o delicateţe infinită, / Ciuperci cît canapeaua, în dantele, / icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască, / Aluaturi tapisate crescînd grele / Într-o dobitocie îngerească, / Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe / De ou de melc, înlăcrămate dulce, / Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe / Cînd sufletu-n muştar vrea să se culce, / şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa / Prin fast de irizări şi toarte fine / Ceaiuri scăzute pînă la esenţa / Trandafirie-a lucrului în sine!" (Elegie). Că materia - indiferent că se încarnează în bucătării medievale, carnavaleşti, ori în trupuri feminine burlesc-sublime - este, tocmai prin excedare, forma care ascunde o idee, pare de la sine înţeles. Numai că ideea lipseşte - şi-n aceste condiţii, şi ea, ca şi materia, lunecă în text şi devine text. De aici candoarea poeziei lui Emil Brumaru şi a imaginarului, situat dincolo de bine şi de rău, în plin spaţiu pur (şi spun asta pentru a nu invoca, deşi ar fi poate mai exact în sugestie, stereotip, mîntuitul azur). Un spaţiu care nu există în afara timpului. "Ce corp subţire are clipa! / Eu sînt naivul ei copil", citim într-un loc.

Infernala comedie instituie, astfel, un paradis al senzualităţii. Progenitură a unui artist fin, senzualitatea se naşte şi acum dintr-o absenţă care generează euforii. Aici, cu o sintagmă abuzivă, orice atrocitate fiziologică, fie chiar escatologicul şi scabrosul, exprimă - şi nu doar prin parnasianismul discursului, retorica înaltă a eului şi solemnitatea tonului - o candoare de imn păgîn. Pînă la urmă, însă, nu-i aici, la modul de a fi al adevărului, nici candoare, nici păgînitate, ci numai artificiu. Lumea, aşa hipertrofiată şi spumoasă, formele, aşa cuprinse de beţie, nu-s nici măcar proiecţii fictive, ci pure construcţii textuale de care poetul e conştient, prea conştient. De-aceea, într-un alt volum, o vază putea fi "îndrăgostită de o catifea"; dulapul era el însuşi îndrăgostit. Idile de felul acesta sînt şi proiecţiile, ipotetice adesea, din Infernala comedie. Idile care fac dovada unei libertăţi totale pe care textul o permite. În interiorul lui, fiziologicul exacerbat e o euforie, bălăceala în trupul femeii, un semn al ei. Fireşte, e mult pitoresc şi multă slavă în toate acestea, dar şi pitorescul, şi slava mărturisesc despre absenţă şi nu despre prezenţă. Şi o fac adesea cu umor.



De fapt, pentru Emil Brumaru absenţa devine prezenţă: pe această metamorfoză se întemeiază poetica lui. Iată de ce feminitatea e la el tutelară. Iată de ce, poetica lui exprimă o decadenţă euforică. De n-ar fi umorul (în legătură cu care ar trebui să glosăm mai mult), versul eminescian "Că vis al morţi-eterne e viaţa lumi-ntregi", prezent în finalul unei poezii aici de nereprodus, ar fi devenit prilejul unei apocalipse. Aşa, el încununează un teritoriu al iluziei, urmuzian în morfologia lui implacabilă. Marchizul de Sade îi este totuşi rudă, deşi îndepărtată, lui Emil Brumaru. Printre postume, iată Cruzimile lui Julien Ospitalierul: "Cu timpul, plictisindu-mă efortul inutil şi anost pe care mi-l cerea bunătatea, istovit de o prea lungă aşteptare a fericirii ce credeam că-mi va fi dăruită drept răsplată, am început să exersez timid, apoi tot mai îndrăzneţ, mai necruţător, mai rafinat, cruzimea - ultim deliciu al singurătăţii mele". Cruzimea lui e, în fapt, a unui "înger jongler" care joacă pe cartea nimicului. Cruzimea lui - să mă ierte Emil Brumaru - inventează femei şi istorii păgîne. Dar toate-mi amintesc de bîtlanul lui Alecsandri; luntrea ce răspîndeşte "fiori de moarte" pe el nu-l sperie, întrucît ştie (o şi spune): "Nu-i peirea lumei... vînătorul e poet!". La şcoala hedoniştilor, poetul inventează universuri fabuloase, femei a căror voluptate neruşinată e semnul unor fine explorări ale naturii, piesaje euforice şi bete iluzii, însă plăcerile lui au ca obiect nu lumea, ci textele. Cruzimea lui e un deliciu la pătrat. Detectivul Arthur sau Julien Ospitalierul sînt măşti ale acestui erou pe care "nimeni şi nimic" nu-l poate opri să desfacă-n amurg "un ceasornic de fată" ori să dezbrace-n pielea goală un fruct, o portocală, pentru a-i vedea miezul adînc. Doar că miezul e o iluzie, de care poetul e prea conştient. Iată de ce, ca şi detectivul Arthur, Emil Brumaru e "visător şi integru" - imaginaţia lui nu ucide, chiar dacă explorează infinitezimal materia. Speranţa lui, aşa, de dragul celorlalţi, adică numai jucată, este că finalmente va înţelege "sfintele taine". Ce crede poate în sinea lui, fără s-o recunoască, totuşi, e că va pune pe picioare Reparata, imagine candidă a unei lumi restaurate. Dar şi visul acesta nu-i mai mult decît visul unui "poet de duminică", pentru care poezia e angajare în ludic. Pînă şi nostalgia - ce titlu Ruina unui samovar! - rămîne în spaţiul pur de dinafara cărnii. Cum să-nţelegi altfel faptul că tocmai aici, în această ruină, sînt multe din cîntecele naive ale lui Emil Brumaru. Şi mai ales, aici sînt Numărătoare-le pentru puştoaice şi babalîci, poeme care-l aşază pe Emil Brumaru alături de Mihai Ursachi şi de celebrul său poem Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe cînd se credea Pelican (,Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic"). Ar trebui un devotat care să citească mai de-aproape poezia lui Ursachi, a lui Dimov, a lui Şerban Foarţă şi a lui Emil Brumaru, pentru a le desena, credibil, careul pe care, împreună,-l construiesc...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara