Ion Pecie,
Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă
Editura Paralela 45, Piteşti, 2011, 278 p.

Ceea ce a generat această carte insolită despre humuleştean, văzut ca un parafrazator, dacă nu chiar persiflator, al scenariilor sfinte din unghiul sexualităţii, face parte din categoria acelor mişcări sufleteşti cărora, pentru a le rezista, vorba lui Oscar Wilde, n-ai altă cale decât să le cedezi. Nu ne miră să aflăm că inventivitatea debordantă a autorului în privinţa conexiunilor şi a revizitării de tip close reading îşi trage seva dintr-un episod timpuriu, placat pe afinităţi elective: „... ceva din duhul lui a trecut în mine, destinul meu a fost mereu marcat şi mascat pentru totdeauna de al lui. [...] Citindu-l, aveam senzaţia unui déjà vu, déjà vécu. Vinovată că ne-a făcut cunoştinţă a fost chiar mama, ţărancă isteaţă cu cinci clase primare, care mi-l povestea cu intenţii adormitoare, şi o făcea cu atâta har că m-a trezit din pruncie”. Considerând că textele lui Creangă conţin multe pasaje obscure şi alunecoase, ipoteză acreditabilă oricând, criticul reinterpretează Povestea poveştilor, Povestea lui Ionică cel prost, Moş Nechifor Coţcariul, Ivan Turbincă sau Amintiri din copilărie (şi încă altele) în cheia unui panerotism ofensiv, explicabil, într-o măsură, prin firea expansivă, gargantuescă edificată şi de analiza lui G. Călinescu. Suntem invitaţi să vedem continuitatea, gestuală şi de profunzime, între sperierea ciorilor cu puşca şi cuvintele buruienoase atribuite lui Hristos din faimoasa Poveste cu ţăranul insolent care seamănă un ogor fal(n)ic, sau între agresarea pupezei în scorbură şi închinarea lui Harap-Alb la paloşul mai puternic. Presiunea libidoului pare omniprezentă în acest eseu lin curgător, menit să avarieze prejudecăţile pudibonzilor şi, în general, ale celor care cred că frecventarea alcătuirilor licenţioase ar avea legătură cu gusturi îndoielnice, excentrice ori chiar perverse. Cine apreciază medievalele fabliaux, sau imaginaţia erotică din Chaucer, Cervantes ori Shakespeare nu are cum repudia suculenţa şi robusteţea unui narator plăsmuit din reminiscenţe livreşti coroborate cu fantezia-i debordantă, un om „îndrăzneţ în a scotoci fără sfială în textele sfinte în care roade precum cariul în grindă, liber cugetător şi fin estet”.
Resemantizarea propusă de Ion Pecie vizează raporturile generice ale fiinţei cu litera scrisă, deopotrivă otravă şi leac, cum spunea Platon, pentru că luarea în stăpânire a sensului, printr-o poveste, echivalează cu strategia cvasisexuală a dominării interlocutorului, socotit nu mai slab, ci o provocare pentru resursele pharmakonului. Eseistul face risipă de trimiteri şi atestă un spirit asociativ-ludic demn de năstruşniciile lui Luca Piţu, citat, de altminteri, şi apreciat pentru diableriile lui. Alibiuri dinspre necanonic vin, aici, şi din partea lui Seneca, Erasmus din Rotterdam, Voltaire, Goncearov, E. R. Curtius, Gilbert Durand, Evseev, Ion Barbu, Mateiu Caragiale şi a altora, cât să ne convingem că subiectul e luat în seriosul „neseriozităţii” lui, pentru un fost student care mărturiseşte, în adoraţia sa (ca şi a atâtor învăţăcei) către Ioana Em. Petrescu, că supradoza de metafizică eminesciană a condus şi ea, firesc, spre evadarea în grădina cultivată hâtru şi derutant, dacă nu scandalos, a lui Creangă. Apetitul destabilizator al obiectului investigat dă apă la moară unor interpretări dezinhibate, unde se trece lesne de la principiul totus mundus agit histrionem la teoria catharsisului şi de la complexul Harpagon la complexul kandaulic. Dacă pentru primul complex sunt invocaţi Durand şi Bachelard, care cred că orice realist este avar, cu o reciprocă valabilă (având în vedere ocupaţiile neprofitabile ale prietenului lui Eminescu – diacon, dascăl, negustor, tutungiu), al doilea complex ne trimite până la Herodot. În Istoriile sale, anticul ne spune că Gyges, comandant de gărzi, e instigat de Kandaules, regele Sardesului, să se convingă de frumuseţea reginei în nuditatea ei secretă. A rezultat o crimă dublată de transferul puterii. Întâmplarea, confirmată de Plutarh, îi pare autorului paralelă Poveştii lui Ionică cel Prost şi Poveştii lui Stan Păţitul. Fantezia lui Ion Pecie ar atrage atenţia oricărui postmodernist: pentru el, ţăranul obraznic care cultivă phalusuri e „dealer de produse naturiste”, Ionică e un gigolo rural, Nechifor e un „taximetrist de epocă”, un Don Juan care are o „pană de haraba”, părintele Isaia Duhu e văzut ca un filosof din Şcoala lui Diogene.