Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Pamfletul arghezian (II) de Gheorghe Grigurcu


Nu avem elemente suficiente pentru a decide asupra "credinţei" sau "necredinţei" omului Tudor Arghezi", datele pe care le avem la îndemînă, opinează Nicolae Balotă, "fiind total nesigure, şi nimic nu ne garantează că vom dispune de altele mai sigure în viitor". Însă nu ne interesează raportul cu credinţa al omului, ci al poetului Arghezi, şi datele lui pot fi excerptate din creaţia sa. Imaginea lui Dumnezeu pe care o putem obţine din paginile argheziene, cu toate că fluctuantă, purtată prin derutante meandre, înclină spre desacralizare, spre o umanizare ironică, iremediabil depreciativă. Ştefan Melancu citează începutul tabletei 84, din Tablete din Ţara de Kuty, conturînd un Dumnezeu de-a dreptul luat peste picior: "Am discutat într-o zi - afirmă savantul, intermediat de Pitak, naratorul-martor al evenimentelor vizate în această bizară utopie - cu Dumnezeu, despre care se pretindea că e mai mare decît mine. Ce decepţie! Nu ştia lista urmaşilor lui Papură-Vodă şi nu auzise de Pleznilă. I-am făcut o lecţie pe care s-o pomenească. S-o fi jucat el cu alţii...". La fel, reaminteşte intenţia, împlinită pînă la un punct, a naratorului din Cimitirul Buna-Vestire, Unanian, de-a redacta un text sacrileg, Al Treilea Testament, în mijlocul căruia să se afle panorama unui Paradis profan ("un Rai Böcklin, pictural, artistic şi cu singura santinelă a cedrului monumental la intrarea dinspre ape"), în dezacord cu conceptele biblice ("Plec înainte, ca în Sfintele Scripturi: ce mă poate opri? Mă opreşte parcă noţiunea"), bizuit pe temele unei "romanţe" ("temele acestei romanţe de peste Biblie şi Apocalips"), ajungînd la concluzii ce n-au nimic comun cu sacrul, de ordin apăsat teluric: "Singurul lucru ce se poate vedea într-un individ: scheletul impersonal, uniforma esenţială". În Psalmi, Atotputernicul este maltratat prin abordarea sa astuţioasă, în termeni nu numai neprotocolari, ci şi adesea triviali, făcut răspunzător pentru inaccesibilitatea în care se înfăşoară, ţinut în şah printr-un raţionalism de tarabă, oltenesc. Pentru Arghezi, Domnul e un fel de jucărie. Evident, cheia ludică în care preferă a-l interpela e opusă gravităţii rugăciunii, e o contrapartidă crudă a pietăţii. Avem a face nu doar cu o poză satanică, preluată din romantism (în contextul românesc, am putea vorbi de filiera macedonskiană), ci şi cu o reacţie lăuntric asumată, cu un luciferism care, caricaturizînd divinitatea, balansează între contestarea existenţei şi contestarea autorităţii Sale. Aşadar, plaja filosofică a lui Arghezi se împarte între ateism şi satanism. Pe bună dreptate, I. Negoiţescu arată că "atitudinea lirică argheziană fundamentală este aceea a unui necredincios chinuit de necredinţa sa, a unui ateu religios. Iată de ce, mai puternică decît sentimentul prezenţei ipotetice a lui Dumnezeu, este totuşi starea de perpetuă clătinare a conştiinţei, incertitudinea existenţială a eului liric, neantul invadînd de peste tot omul înfrînt, strivit între stepa de jos şi stepa de sus, impunîndu-i chiar un simţămînt de ruşine existenţială". În virtutea antenei sale foarte receptive la "demonia creaţiei divine", după cum se rosteşte acelaşi I. Negoiţescu, autorul Florilor de mucigai este, aşa cum am spus, un insurgent total, care nu pierde din vedere nimic, nu iartă nimic, într-o îmbrăţişare de şarpe constrictor a frazei sale complicat anihilante prin strălucirea ei ce ia ochii: "Înscris în spaţiul mai amplu al discursului contestatar, spiritul agresiv arghezian se desfăşoară, din cîte s-a putut observa, pe toate planurile (social şi politic, religios şi spiritual, cultural şi artistic), într-o aşa măsură încît imaginea cea mai frecventă pe care o oferă aici Arghezi este cea a unui revoltat incurabil, situat într-o atare poziţie de la debutul şi pînă în finalul carierei sale de pamfletar. O revoltă - trebuie subliniat încă acest lucru - care, departe de a constitui un simplu capriciu de ordin artistic (sau indignarea de cele mai multe ori "din pur pîrţag" pe care o invocă Şerban Cioculescu), este, dimpotrivă, una cu totul complexă, legată de un anume temperament (un datum structural) al scriitorului şi alimentată de "dezordinea" unei lumi pe care o sondează (în linia caragialismului "simţ enorm şi văz monstruos"), atent şi iscoditor, sub toate aspectele sale". O revoltă posedînd un substrat metafizic, însă cu o turnură estetizată, precum o formă de manifestare diferenţială, prin magia (neagră) a cuvîntului. Conştiinţa de sine a poetului ca artifex dublează, ca într-o oglindă, postura sa morală, negatoare, ofensivă, implacabilă, coagulată în tulburătoarele norme ale unei permisivităţi anarhice, postură ce se serveşte de transfigurarea fără precedent a materiei verbale ca de un auxiliu: "În linia acelui "pasionalism" arghezian asupra căruia opina Pompiliu Constantinescu, să reamintim şi noi că scriitorul însuşi îşi recunoaşte trăsături structurale tocmai într-o asemenea direcţie a agresivităţii ("Ce m-aş fi făcut Doamne, sentimental şi mistic, fără părechile de măsele şi fără zgîrîietura unghiei încovoiate?", se întreabă retoric Arghezi, undeva înspre finalul Manualului de morală practică). Mai mult, încă din primii ani ai activităţii sale pamfletare, Arghezi se pronunţă pentru o agresivitate extremă a "condeiului" ("Condeiul se ucide cu condeiul. N-ai putere, s-a terminat, victoria nu va fi a ta", Troparele zilei), instituind o adevărată etică a permisibilului de natură agresivă - dezvoltată într-un pamflet programatic, cum este cel intitulat Permis şi nepermis ("Totul este permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis") sau în cel mai cunoscut dintre textele argheziene ce trimit direct înspre o poetică a pamfletului, în Pamfletul, publicat în Lumea, 1925. Pamfletul, se afirmă între altele, "e un fel de a slobozi condeiul în răspăr", un "condei" (acelaşi pe care l-am amintit ceva mai înainte, din Troparele zilei) "care se vîră aici şi scobeşte adînc" şi care sondează abisul uman ("poteca sufletului este deschisă"). Agresivitatea extremă a pamfletului este subliniată cu toată convingerea ("Pamfletul se învîrteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgîrie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu peria de sîrmă, cu răzătoarea sau cu ferestrăul; şi uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei")". Se află aci notele unei cruzimi ostentative, ale unui nihilism somptuos prin excesul său decorativ, pandant oarecum al triumfului stilistic cioranian. Marile spirite româneşti se întîlnesc. E o "răutate" atît de abil pusă în scenă, încît apare protejată de însăşi enormitatea ei. Gratuitatea îi oferă un alibi, precum în destule propoziţii ale celui ce-a semnat Ispita de-a exista, o salutară translaţie în utopie.

Dar "demonia creaţiei divine" pe care i-a fost dat lui Arghezi a o întrupa îl duce pe poet dincolo de gestul destructiv. Voluptatea răsturnării, a de-creaţiei, este însoţită de una a instaurării, a creaţiei, în baza, desigur, a impulsului reflex de a-l "concura" pe Demiurg, a-l contrabalansa printr-un cosmos artificial: "Subordonat acestei frenezii cu totul speciale de a orchestra universuri aflate într-o continuă facere şi desfacere, între distorsiune şi coeziune şi sub un alt cod parcă al gravitaţiei ("gravitaţia argheziană", la care face trimitere Vladimir Streinu), imaginarul pamfletar se prezintă, în consecinţă, ca un spaţiu ficţional complex, ale cărui linii de forţă surclasează un real bulversat, supus, printr-un discurs coroziv, deriziunii şi unor neobişnuite mutaţii (în ordinea semnificaţiilor şi a reprezentării deopotrivă)". Negativismul nu e descărnat, vid, ci umplut de materie estetică densă, conducînd la viziunea unei lumi fără îndoială abjecte, deformate, mincinoase, o mundus adversus, salvată însă expresiv, prin mijloacele artei. Ardoarea nimicirii se reconfigurează precum o reconversie în forma-i intrinsecă. Ca în estetica urîtului, practicată de marii maeştri ai picturii, de la măştile oribil crispate ale lui Bosch şi Breugel la monstruozităţile senine ale lui Dali, Arghezi propune un substitut al Creaţiei primordiale printr-un soi de demiurgie secundă, provocator-compensatoare. Miracolului iniţial i se dă replica prin miracolul obţinut în retortă al "Demiurgiei verbale": "Aproape obsesiv, ideea de miracol şi fenomen, alipită lui Arghezi, revine în interpretări, observă Ştefan Melancu, ce aparţin fie unor critici, care-şi continuă consecvent afirmaţii mai vechi despre opera argheziană (precum Şerban Cioculescu), fie unor critici, cîndva învederaţi (şi întemeietori, de fapt) ai criticii dogmatice (cum este cazul lui Ov. S. Crohmălniceanu), fie unora care s-au afirmat în anii '70". Astfel, Alexandru George, în Marele Alpha, recomandă o asimilare a cuvîntului arghezian cu Logosul, "principiu ultim al lumii", dată fiind circumstanţa că la Arghezi "cuvintele nu exprimă o realitate; ele o creează". Pe de altă parte, Marc Angenot, referindu-se la forţa cuvintelor în discursul pamfletar, le recunoaşte "aura sacrală", constînd în "exaltarea puterilor potenţiale de revelare ale acestuia", pamfletul fiind nu doar "agresiune şi risc", ci şi, deopotrivă, "jurămînt" şi "taină". Un asemenea discurs se împărtăşeşte din misterul ancestral al blestemului, multe texte de acest tip tinzînd "spre profeţie". Aşadar, în polifonia ireductibilă a artei, extremele îşi răspund.