Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Palinodii de Cosmin Ciotloş

Adrian Popescu, Costumul negru,
Bucureşti, Cartea Românească, 2013, 64 pag.

Sunt nu mai puţin de şapte semnături critice pe ultima copertă a acestui Costum negru, publicat de Adrian Popescu: Nicolae Manolescu, Ion Pop, Petru Poantă, Alex Ştefănescu, Al. Cistelecan, Dan Cristea şi Ştefan Borbély.

Dacă le adăugăm acestora şi alte nume, inclusiv ale unor tineri şi foarte tineri comentatori de azi, putem constata că imaginea fostului echinoxist (de prim val) a suferit în timp minime schimbări. Opiniile converg, în genere, şi, fără excepţie, scot la iveală un poet de un rafinament şi de un echilibru remarcabile. Despre spiritualism, despre dimensiunea profund religioasă, despre un ton nostalgic evocator, despre aerul „definitivului” pe care scrisul său l-ar respira de la un punct încolo, despre modestie, despre prudenţă şi despre destule alte asemenea valori s-a scris şi s-a tot scris.
Impresia e aceea de portret în acuarelă. Impregnându-se parcă de calităţile pe care le identifică în poezia lui Adrian Popescu, criticii literari ilustrează un interesant proces de contagiune. Devin ei înşişi melancolici, gracili, eleganţi, metafizici şi metaforici. Renunţă la conceptele tari în favoarea unor sentinţe flou. Adevărate, dar, cred eu, de o eficacitate limitată. Nu mă gândesc numaidecât la eficacitatea ierarhică (deşi în fond nici aceasta nu e de neglijat), ci la faptul că, nefiind memorabile, astfel de caracterizări fac din Adrian Popescu un poet mai puţin decât memorabil. Îl ţin, s-ar zice, într-un soi de carantină comodă.
Apărută de curând, cartea aceasta a suscitat deja câteva cronici. Toate dispuse să acrediteze ideea că odată cu Costumul negru, poezia lui Adrian Popescu intră într-un nou stadiu. De altfel, pe clapetă, chiar poetul mărturiseşte asta, vorbind despre „desolemnizare” şi despre o „formă liber-conversativă”. Cu alte cuvinte, alegoricul şi parabolicul trec în plan secund. Poezia se adaptează noilor sensibilităţi, primenindu-şi inclusiv inventarul lexical. Nu sunt un împătimit al acestor metode de update, mai ales când ele se rezumă la mezalianţe între registrul tehnic şi acela al credinţei, dar, strict sub raport stilistic, versurile merită consemnate: „A înviat, exact, precum a spus,/ Şi mâna ta a îngheţat pe mouse./ Pe cer, nu pe ecran, cu oaste/ De îngeri, cel rănit în coaste,/ Ioshua-i, Domnul meu, Isus” (p. 23). Sincer, le găsesc cam căznite, ele fiind nimic altceva decât o încercare de întinerire cu tot dinadinsul, în pofida tuturor evidenţelor, inclusiv prozodice.
Interesant, însă, în această primenire, mi se pare altceva: Adrian Popescu tematizează pentru prima dată, în mod decis, propria relaţie cu literatura. A lui şi a altora. Aflăm astfel, din Costumul negru, lucruri esenţiale, pe lângă care, cum am văzut, critica a trecut cel mai adesea. Decis parcă, într-un elan reparator, să dea contur ambiguităţii care-i însoţeşte, de mai bine de patru decenii, poezia, Adrian Popescu devine, aici, sensibil mai clar, mai imperativ, mai firesc la urma urmelor. Poemele pascale alternează inspirat cu cele pline de fiori peninsulari (Italia e o constantă afectivă pentru Adrian Popescu) şi cu o serie specială de „arte poetice” (folosesc ghilimelele pentru că altminteri e greu de înţeles rostul unor astfel de declaraţii de intenţie la un poet matur şi stabil valoric). Acestea din urmă formează, după părerea mea, nucleul dur al cărţii. Narativitatea intră într-un tandem reuşit cu un anume tip de livresc.
Evocarea lumii literare afine lui ar putea fi interpretată ca o formă tardivă de pact cu minimalismul cotidian al tinerei generaţii de poeţi. Apar, de altfel, multe nume d’antan, în conjuncturi anecdotice: Nichita Stănescu, Ion Drăgănoiu, Tomozei, Marius Robescu, Petre Stoica, Virgil Mazilescu, Zaharia Stancu, Laurenţiu Ulici, faimosul personaj Ahoe şi alţii, mai vechi ori mai noi. După părerea mea, nu „lumea literară”, cu bunele şi cu relele ei, e convocată aici, ci, aşa-zicând, un sistem de vecinătăţi. Adrian Popescu nu-şi clamează aici prieteniile şi nu-şi încondeiază adversităţile, ci recapitulează, cinstit, lista celor de care, ca încredere în puterile poeziei, se simte încă apropiat. Citită în sine, ca reportaj, Elegia la pieirea Casei Scriitorilor nu e decât un text ocazional, cum sunt în literatura noastră destule. Ce mă surprinde pe mine e efectul subtil prin care dispoziţia elegiacă e, de fapt, contrazisă cu instrumente ritmice. Melodia versurilor e una neverosimil de vioaie. Nu o dată, ea aminteşte de Dimov şi de scenariile fantezist lingvistice ale acestuia, situate dincolo de bine şi de rău. Mazilescu e surprins într-o astfel de reverie senină: „nici tu praf, nici tu păienjeniş pe locul lui Virgil,/ doar că lemnul scaunului începuse să se răcească,/ întâi braţele, apoi spatele,/ după ce el, om de la Dunăre,/ supărat-foc,/ cu lacrimi mari pe faţa-i de copil/ ieşise în frigul iernii…/ Se visa la Corabia?/ «Lipseşte atât de puţin,/ Dar puţinul acela taie ca sabia»” (p. 51). Şi nu numai el. De asemenea instantanee au parte şi alţi scriitori de demult: „Stam cu Marius Robescu la masă,/ el bea numai Cabernet,/ ori foarte rar, Pinot noir,/ cu înghi- ţituri mici, rar,/ şi cu Petre Stoica,/ fumând, râzând în barbă,/ separând perla de scoica/ banală, crescător de verdeţuri/ autohtone şi de iepuri” (p. 53). Unii cu totul marginali: „Uneori sosea, din ţinutul Iaşilor/ Ioanid, un Poet al uriaşilor,/ Cânta la pianul din hol,/ Cu fildeşul clapelor spart,/ Ion Papuc îmi aducea/ să-i citesc pe/ Bossuet & Descartes” (p. 54).
Sunt jocuri, foarte multe jocuri acestea: rimele se cheamă unele pe altele de la distanţe uneori considerabile, dar ce e sigur e că nu lipsesc; sunt dintre cele rare, care exploatează o inventivitate în esenţă degajată, fără adumbriri; multe nume proprii vin să se asocieze cu alte nume proprii, titluri de cărţi cândva celebre sau poeme de intensă circulaţie orală. Explicaţia e până la urmă simplă: Adrian Popescu confirmă iniţial locurile comune referitoare la poezia sa (căci însăşi tristeţea potolită, supusă regimului amintirilor presante e tot un loc comun) pentru ca, în mod cu totul neaşteptat (şi, încă o dată, fără a face concesii gusturilor actuale) să le submineze unul câte unul. Ar putea fi (speculez un pic) o reacţie, politicoasă, dar francă, la interpretările de la un punct încolo stereotipe (prin recursul la tematism şi la alte asemenea metode) de care a beneficiat autorul Umbriei.
Despre aceleaşi obositoare reflexe vorbesc (şi explicit, şi implicit) poemele din primul ciclu al Costumului negru (în care aş include chiar poemul omonim). Sunt, toate, tatonări, interogaţii, recuzări ale unui poet cumva nesigur de destinul său: Îmi cer iar versuri revistele literare, Nu sfătuiesc pe nimeni şi altele pot părea (căci, am văzut, volumul se prevalează abil de aparenţe) simple transcrieri ale unor incertitudini mai mult sau mai puţin simulate (mai ales din cauza finalurilor, cumva convenţional moralizatoare). Sunt însă, în viziunea mea, ceva mai mult decât atât. Nişte declaraţii, adică, de aversiune (şi nu de adeziune, ca acelea la care m-am referit mai sus). Adrian Popescu îşi plasează propriul crez poetic dincolo de mode şi timp, vorba altcuiva. O mare palinodie e, în ce are mai valoros, tot acest volum. Permiţându-şi, în sfârşit, dialogul, „conversaţia”, poetul se foloseşte de dreptul de a nu fi de acord, de a replica şi de a contesta (cu delicateţe, ce-i drept). Dincolo de retorică, se ascunde aici un refuz al docilităţii (adică tocmai al uneia dintre virtuţile cele mai des pomenite în legătură cu Adrian Popescu):
„O groapă de la ţară unde aluneci,/ Printre crengi uscate e aproape tandră,/ Te zgârâie [sic!] un pic spinii măceşului,/ Şi gata, e aproape o glumă,/ Un păcat venial,/ O lăcomie de elev,/ Un pastel de Alecsandri,/ O poezie de notaţie de la Steaua,/ Prin anii domniei dogmaticilor,/ Ceva onorabil, sau, hai, scuzabil,/ Dar să scrii poezie adevărată-i riscant,/ Calea Binelui dac-o urmezi,/ Devii greu de suportat./ Scriind poezie,/ Ai lumea împotriva ta” (p. 14). Sigur, e şi mult răsfăţ în acest lamento, mult bovarism scriitoricesc, dar, din punctul meu de vedere, e şi un exerciţiu de delimitare. Faţă de o tradiţie prea calmă pentru incandescenţele adevăratei poezii, aşa cum o percepe şi-o concepe acum poetul.
Curios e că, după ce tocmai tratează de sus pastelurile lui Alecsandri, Adrian Popescu recurge la o imagine derivată din atât de tipicele sale Legende. Scrie Adrian Popescu: „Ce simte zmeura când Mâna o culege,/ Simte şi omul care e cules,/ Bătrân blazat sau tânăr visător,/ Bob copt sau palid, parcă,/ Pe toţi ne caută,/ Pe toţi ne-ncearcă./ Prin mărăcini,/ Ne-ascundem şi prin spini” (p. 32) evocând neaşteptat eroismul butaforic al romanticului: „Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?/ Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul,/ Căci are să renască mai fragedă la anul !”
E, poate, o rescriere voluntară, o tentativă de a ridica la putere nişte versuri deja inerte. Sau poate e o banală contradicţie, explicabilă în fond la un poet care, cu acest volum, vine să-şi contrazică numeroşii cititori comozi.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara