Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Paiul şi bârna de Cosmin Ciotloş

În chiar începutul cunoscutelor sale Principii de estetică, Călinescu plasează o diatribă la adresa intelectualilor care, incapabili fiind de a trăi emoţia artistică, apelează la surogate raţionaliste. Ce nu se poate simţi, se argumentează laborios.
„Atunci”, scrie criticul, „se produce o adevărată bucurie, care însă nu e bucuria estetică, ci o bucurie psihologică, anume bucuria de a fi scăpat de incertitudine”. Nu alta va fi fiind bucuria celor care, pe aceleaşi căi demonstrative, reuşesc (în logica lor, desigur) să-şi explice aversiunile sau idiosincraziile. Nu e rechizitoriul lui Ernest Pinard una din cele mai coerente analize ale Florilor răului ? Nu sunt articolele lui H. Sanielevici despre primul Sadoveanu nişte bijuterii ale discursului caustic ? Oameni fini, cultivaţi (şi unul, şi celălalt), cei doi au căzut, totuşi, în capcana lipsei de gust.
Punând problema aşa, în termeni călinescieni, riscăm să comitem noi înşine două grave erori. Una de atitudine (arogându-ne postura, poate nemeritată, de arbitri ai eleganţei), cealaltă de metodă (căci nu e legitim să combaţi o argumentare construită raţional opunându-i simple alegaţii bazate exclusiv pe intuiţie). Ambele aceste păcate au fost săvârşite, şi nu o dată, faţă de Studiul critic (1891) pe care Alexandru Grama i-l dedică lui Eminescu. Mai des citat decât citit, acest studiu a fost, de obicei, pus la zid „din vârful buzelor” ca mostră de opacitate exemplară. Sigur, Grama se înşală pe fond, negându-i poetului junimist orice valoare. Dar, ştim bine, nu e singurul în epoca lui. Macedonski, Anghel Demetriescu şi Aron Densusianu (în Istoria... sa) au făcut-o la rândul lor copios. Ba chiar, aceştia, prevalându-se de criterii mult mai puţin elegante decât bietul profesor de la Seminarul Teologic din Blaj.
Prezenta restituire editorială ne ajută să constatăm asta fără dificultate. Dincolo de excelenta editare a volumului (datorată lui Ioan Chindriş şi Niculinei Iacob), merită remarcată prefaţa celui dintâi, adevărată lecţie de echilibru şi de informaţie. Chindriş se numără printre foarte puţinii comentatori ne-iritaţi ai lui Grama. (Până şi Iulian Costache, căruia studiul i-ar fi putut oferi bune exemple în ce priveşte „negocierea imaginii”, îl tratează de sus, compătimitor, în teza sa de doctorat). Avem, în această prefaţă judicioasă, nu numai, cum spuneam, un ton nepartizan (e de salutat faptul că Ioan Chindriş îl exclude pe Grama din categoria detractorilor); nu numai o foarte documentată schiţă biografică (din care aflăm, printre altele, că profesorul blăjean avea un strălucit doctorat în teologie la Viena); dar şi o ipoteză serios documentată, conform căreia răbufnirea lui Grama s-ar datora nu unei antipatii sau unei convingeri de ordin personal, ci unei mentalităţi (prilej pentru o minuţioasă investigaţie a „specifiului” cultural blăjean). S-ar părea, conform lui Ioan Chindriş, că pur şi simplu tradiţia erudită, marcat ştiinţifică şi în consecinţă strălucind de sobrietate a oraşului transilvan respingea organic romantismul. Şi nu e întâmplător, arată editorul, că, atunci când acesta s-a manifestat, a făcut-o subreptice, sub protecţia anonimatului.
Era deci pe undeva firesc ca Alexandru Grama, mandatar al acestui curent de opinie, să nu exulte la poezia lui Eminescu. Nu e, desigur, o scuză şi de altminteri nici n-o folosesc ca atare. Dar mi se pare problematic ca această mefienţă, întinsă pe aproape două sute de pagini (în ediţia de faţă) să fie redusă de comentatori la câteva citate ritualice. Dincolo de aceste nefericite izbucniri (de felul echivalării lui „blazat în cuget” cu „tâmpit” sau al paragrafului-concluzie, în care se face vorbire despre „jugul lui Eminescu”) există o întreagă mecanică a demonstraţiei, care nu poate fi ignorată cu superioritate.
Mihail Eminescu. Studiu critic este, de fapt, un lung eseu despre ceea ce azi numim cotă valorică. Ca pedagog (de şcoală veche, trebuie spus), acesta se arată îngrijorat, cel puţin la început, de reverberaţiile modelului eminescian, care cucerise deja tineretul din Ardeal şi din afara Ardealului. (O preţioasă mărturie în acest sens oferă şi fostul său elev, Al. Ciura, citat de Ioan Chindriş). Şi e cât se poate de semnificativ că studiul debutează cu un exerciţiu de critică a criticii. Calul de bătaie îl reprezintă o presupusă „contrazicere” maioresciană (umbra lui Gherea se face simţită). „Geniu cuprins de lumea ideală” şi „blazat în cuget” ar fi, după Alexandru Grama, două sintagme care nu pot sta una lângă cealaltă (p. 54), cu atât mai mult cu cât, am văzut mai sus, lecţiunea pe care profesorul o dă celei de-a doua e una cu totul specială. De fapt, marea problemă pentru Grama este chestiunea genialităţii poetului. Pe care o respinge ferm, în virtutea unei teorii ad-hoc, rudimentară, dar nu lipsită de interes. Ar exista, scrie acesta două tipuri de genii: „adevăraţi” şi „falşi”. Primii (îi preiau pitoreasca deformare de gen) se pot evidenţia fie în timpul vieţii (ca, de pildă, Voltaire), fie după moarte (ca, zice Grama, Shakespeare sau Cervantes). Ceilalţi, „geniii falşi” (p. 57) sunt rezultatul al unor campanii de lobby orchestrate din umbră. Autorul raţionamentului nu admite excepţii. „Alte căi ş...ţ nu se dau” (p. 57). În ce-l priveşte strict pe Eminescu, afirmă Grama, faima acestuia se datorează rumorilor stârnite în presă de îmbolnăvirea şi apoi de moartea sa. Rumori care pentru publicul neavizat au statut de lege. Lăsând deoparte simplismul rezolvării, să recunoaştem că, judecată la rece, descrierea nu e numaidecât inexactă. Ştim astăzi, datorită Ioanei Pârvulescu, că atât de circulanta etichetă de „Luceafăr al poeziei” a fost lansată de obscurul gazetar C.B. Stamatin, într-un necrolog din „Adevărul” (18 iunie 1889). Şi iată ce carieră a făcut !
Dovada irecuzabilă a inautenticităţii geniului eminescian o constituie, după Alexandru Grama, amănuntul că Eminescu a fost ignorat, respectiv încoronat postum de aceiaşi contemporani. „Deaca un geniu în viaţă n-a fost cunoscut de atare, cum n-a fost cunoscut Eminescu, atunci e semn că generaţiunea în care a trăit n-a fost în stare să-l priceapă. Deacă însă totuşi ajunge a fi recunoscut de atare după moarte, atunci aceasta nu se întâmplă în nice un caz înainte de ce nu s-ar stinge cel puţin generaţiunea lui contimporană, care nu l-a priceput. Trăbuie să vină o altă generaţiune, care să fie în stare a-l precepe şi a-l preţui” (pp. 61 - 62).
Deja, de la aceste premise, se poate pune în discuţie logica lui Grama. (Şi nu intenţiile sau competenţa, aşa cum s-a făcut în genere). Care e deficitară din cel puţin două puncte de vedere. întâi, pentru că autorul priveşte generaţiile ca pe nişte blocuri omogene, ca şi cum n-ar exista, în cadrul lor, ierarhii şi divergenţe. Zisa ignorare a lui Eminescu ca poet n-a fost tocmai o ignorare. Grupul junimist l-a apreciat de la bun început, aşa încât, în cazul acesta se poate vorbi, dimpotrivă, mai degrabă despre continuitate decât despre cezură. (Va reveni, de altfel, asupra acestui aspect în partea a doua a studiului, la p. 228, unde va vorbi despre spiritul de „clică” al cenaclului ieşean). În al doilea rând, Grama pierde din vedere că deja schimbul de generaţii se produsese chiar sub ochii lui, de vreme ce propriii elevi (ca şi alţii, din Oradea sau de aiurea) deveniseră admiratori necondiţionaţi ai lui Eminescu. Admiţând că părinţii se dovediseră nereceptivi, iată că deja copiii se comportă diferit.
Nu invoc printre contraargumente şi confuzia dintre notorietate şi valoare. Grama nu amestecă lucrurile. Ce-l deranjează este exclusiv notorietatea. Şi, combătând-o, rămâne deocamdată pe terenul imaginarului colectiv. Cu toată eroarea lui de orientare, studiul acesta se remarcă printr-o ordine aproape carteziană. Antimaiorescian ca şi Gherea (faţă de care îşi declară admiraţia în câteva rânduri), Alexandru Grama nu e nici atât de confuz, nici atât de verbios ca autorul Neoiobăgiei.
După argumentele global-sociologice, urmează cele tematice. În viziunea lui, două sunt, din această perspectivă, traseele pe care înaintează poezia lui Eminescu: cel al pesimismului şi cel erotic. Aplecându-se asupra celui dintâi, Grama schiţează o antologie a poeziei elegiace (enumerând Ecleziastul, Sfinţii Părinţi, pe Pindar, apoi tragicii greci şi tot aşa până la Leopardi) pentru a arăta, caz după caz, că Eminescu nu se „califică” în această serie nobilă. Pesimismul său ar fi „gândit cu mintea, nu simţit cu inima” (p. 77). Iarăşi, argumentul nefiind stupid, el rămâne totuşi fragil. E greu de presupus că un raţionalist conformist ca Alexandru Grama poseda instrumentarul necesar pentru a discerne ce e autentic şi ce e împrumutat în forul intim al unui poet. Faptul că apelează, pentru aceasta, la mărturii (aparţinând lui Maiorescu, Negruzzi şi Hasdeu) reprezintă, el însuşi, o formă de inadecvare. Cât priveşte erotismul eminescian, Grama nu are dubii: se află la limita pornografiei. „poeziile sale sunt un adevărat lupanar literariu”, iar poetul pare a fi „un emisariu al haremului” (p. 71). De vină va fi fiind, pe de-o parte, formaţia clericală a autorului, extrem de impresionabil de fiecare dată când spiritul lasă locul cărnii (pentru el, frumuseţea unei femei definindu-se prin „caracter, modestie, vârtute, nobleţă, educaţiune, inteligenţă şi însufleţire pentru idealele omenimei”), dar şi un anumit victorianism care e al vremii şi pe care dascălul îl speculează abil: „Ce ar zice un părinte, pentru esemplu, când fiica sa s-ar lăsa ca Eminescu s-o ducă în codru, în loc ascuns, şi acolo să-i desprindă vălul din creştet?” (p. 75). Ridicole în pudoarea lor, asemenea imputări n-ar trebui să ne amuze (păstrând proporţiile) mai mult decât cele pe care, azi, o serie de comentatori le aduc tinerilor scriitori. Să nu vedem, deci, doar paiul din ochiul Studiului critic.
De real interes sunt şi admonestările au pied de la lettre pe care Grama le aduce versurilor lui Eminescu (pp. 150 - 161). Unele avându-şi dreptatea lor, altele fiind simple obtuzităţi (comparabile însă cu cele pe care Călinescu i le reproşează în Istoria... sa lui Maiorescu). Dar chiar dacă limbajul metaforic îi ridică probleme, trebuie spus că Grama nu e întotdeauna un rău cititor. Îi datorăm cel puţin intuiţia că sonetul Veneţia ar fi o imitaţie (deşi el vede sursa într-un poem al lui August Platen- Hallermund şi nu, cum se ştie, în Wenedig de Cajetan Cerri).
Cu toată lipsa ei de dreptate, cartea aceasta de la 1891 e mai pasionantă intelectual decât multe, foarte multe din comentariile pioase şi lipsite de idee care i-au urmat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara