În mod aproape miraculos,
în orice caz de nesperat,
în ultimii ani şi mai ales în
ultimul, cel din 2015, s-au
strâns o serie de studii,
rod al unor cercetări
deosebit de serioase, asupra
unor personalităţi ale dansului
românesc, ca urmare a examinării
unor arhive de stat şi particulare,
din ţară şi din străinătate,
precum şi a depozitelor
televiziunii şi cinematografiei
şi a arhivelor CNSAS, cercetări
care, înmănunchiate, vor putea
conduce la scrierea unei ample
Istorii a Dansului Românesc,
acoperind în acelaşi timp şi
petele albe din istoriile generale
ale dansului european, privind
creaţia coregrafică românească.
Premisele acestul filon, în prezent
bine conturat, a pornit din câteva
direcţii, de la preocupările incipiente
ale Centrului Naţional al Dansului
Bucureşti, din timpul directoratul lui
Mihai Mihalcea, sau din iniţiative
propri, ca cea a dansatorului şi
coregrafului Răzvan Mazilu, dar şi
din spaţiul exterior profesioniştilor
dansului, precum cercetările ample
ale sociologului Irina Severin, finalizate
cu un doctorat în 2015, la Universitatea
Paris Ouest Nanterre, condus de
profesorul Jacques Defrance şi apreciate
ca „Trés honorable avec les félicitation
du juri”, precum şi din ceretările
istoricul de artă Doina Lemny, de la
Centre Pompidou, specialist în sculptura
secolului XX şi implicit în opera lui
Brâncuşi. Apoi, în anul care a trecut,
Centrului Naţional al Dansului Bucureşti,
sub direcţia Vavei Ştefănescu, a strâns
un mănunchi de tineri cercetători,
veniţi din alte direcţii culturale,
literatură, sociologie sau arte plastice,
dar concentraţi în acest moment
asupra istoriei dansului. Am avut
legătură directă cu unii dintre ei,
precum Corina Cimpoieru, Igor Mocanu,
Valentina Iancu, Cristiana Vlad, le-am
dat toată documentaţia pe care o
aveam şi m-am bucurat nespus să
aflu lucruri noi de la ei, eu care de
o viaţă trăiesc în lumea dansului.
Şi, pentru că îmi trimit antenele în
toate direcţiile, ştiu că lucrurile nu
se opresc aici, căci o foarte tânără
studentă de la Filozofie, Andreea
Stoicescu, şi-a dat în acest an o
teză de licenţă, legată de dansul
românesc, integrat însă celui european,
intitulată Dansul prin prisma
hermeneutică a lui Lupaşcu şi Heidegger,
coordonată de conf. univ. dr. Cristian
Iftode, pentru care a obţinut nota 10.
Pot spune, fără nici o rezervă, că
această perspectivă neaşteptată pentru
arta dansului, este cel mai frumos
dar care mi se putea face în acest
moment al exitenţei mele, pentru
care îi mulţumesc lui Dumnezeu.
Dar să vedem, concret, ce orizonturi
noi au ieşit la iveală până în prezent.
Cartea doamnei Doina Lemny, Lizica
Codreanu: o dansatoare româncă în
avangarda pariziană, apărută in 2011
în Franţa şi în 2012 în România,
coboară istoria dansului românesc
până în 1922, moment fixat pe peliculă
de Constantin Brâncuşi, în şapte
imagini ale tinerei dansatoare din
România, evoluând printre sculpturile
din atelierul său. Doina Lemny a
regăsit imaginea ei şi în alte ateliere,
ca cel al Soniei Delaunay sau la întâlniri
mondene la care erau prezenţi Tzara,
Picasso şi alţii, dar şi în filme, ca Micul
parizian din 1926 şi ne-o prezintă
în contextul cultural din România şi
Franţa epocii. Sunt aceiaşi ani ’20
în care începuse să se afirme, în
recitalurile de la Paris şi Bucureşti
şi Floria Capsali. Deci putem fixa cu
mai multă claritate nişte începuturi.
Cartea Doinei Lemny şi fotografiile
făcute de Brâncuşi Lizicăi Codreanu
s-au materializat şi într-o primă
colaborare a Centrului Naţional al
Dansului Bucureşti cu Liceul de
Coregrafie „Floria Capsali”, prin
spectacolul Reenacting Lizica Codreanu,
prezentat de elevele liceului la CNDB,
în 2014.
Lucrarea de doctorat a Irinei
Severin, din 2015, pe care o dorim
cât mai curând publicată în România,
Étude socio-historique de l’espace
chorégraphique roumain au vingtième
siècle(1920-1989 ), se apleacă, după
o amplă şi îndelungată cercetare,
asupra impactului mediului social şi
politic asupra artei coregrafice
româneşti, unghi de vedere cu
totul nou, în abordarea unei istorii a
dansului.
În fine, în toamna anului 2015
tinerii cercetători mai sus amintiţi,
au pornit în grup compact către zone
mai puţin sau aproximativ cunoscute,
sub deviza Time Dance Conection,
Bucharest in Action (1925 – 2015).
De fapt, au coborât puţin sub pragul
anunţat, iar de urcat au încă un drum
lung. Acţiunea lor s-a concretizat
în şase evenimente ale CNDB, desfăşurate
din septembrie până în noiembrie,
care au cumulat şi cercetări anterioare,
cercetări care continuă şi se vor extinde
până vor ajunge fiecare la rotunjimea
care să poată fi cuprinsă într-o carte.
Primul, cum era firesc, a fost închinat
doamnei dansului românesc Floria
Capsali şi s-a concretizat într-o expoziţie
desfăşurată între 24 şi 30 septembrie,
la Muzeul Ţăranului Român, în care
au fost desfăşurate mari panouri cu
fotografii şi înscrisuri, ilustrând
momente semnificative din cariera
sa, filme cu creaţiile coregrafei, cărţi
din biblioteca sa şi o vitrină cu
corespondenţa Floriei Capsali cu Casa
Regală. O idee excelentă a cercetătoarei
Corina Cimpoieru, realizatoarea
evenimentului, a fost aceea de a dona
respectivele panouri, după închiderea
expoziţiei, Liceului de Coregrafie
„Floria Capsali”, ele mobilând în
prezent culoarele liceului. Şi cercetările
continuă. De curând am descoperit,
şi Corina Cimpoieru a identificat,
un costum al Floriei, în depozitele
viitorului Muzeu al Teatrului Naţional
„I.L. Caragiale”, cel din dansul ei,
Ctitoriţa, inspirit de frescele noastre
medievale. Iar finalul va fi o nouă
carte despre această ctitoriţă a dansului
cult românesc.
Al doilea eveniment a fost închinat
lui Trixy Checais, unul dintre cei mai
speciali dansatori şi coregrafi români,
despre care am eu ştiinţă, înrudit ca
structură plastică corporală înăscută
şi ca plastică de dans cu zona dansului
expresionist german. Acum câţiva
ani, Răzvan Mazilu a avut iniţiativa
evocării personalităţii lui Trixy Checais,
iar cea care de câţiva ani face cercetări
asupra ceaţiei lui este criticul de dans,
venit dinspre zona filozofiei, Gina
Şerbănescu. O expoziţie cu fotografii,
schiţe de costum, documente i-a fost
închinată la Biblioteca Metropolitană
Bucureşti, între 8 şi 9 octombrie, iar
Gina Şerbănescu a lansat cartea care
finalizează cercetările sale , de până
acum, Trixy Checais. Cartografia
zborului, o carte pe jumătate documentară
şi pe jumătate eseu poetic, care aduce
în prim plan nu numai pe eroul titular,
dar şi alte nume mai puţin cunoscute
ale dansului românesc.
Cel de al treilea eveniment al
toamnei trecute, desfăşurat tot în
octombrie, la Teatrul Excelsior, a
evocat, deosebit de inspirat, creaţia
Verei Proca Ciortea, dansatoare,
coregrafă, dar şi teoretician de mare
valoare. Ingeniozitatea a constat în
idea de a proiecta pe scenă, pe un
ecran transparent, dansurile originale
ale Verei Proca, cu Grupul Columna,
iar în spatele ecranului, aceleaşi
mişcări să fie interpretate, în acelaşi
timp, de eleve ale Liceului de Coregrafie
„Floria Capsali”, ceea ce a constituit
al doilea prilej de colaborare a liceului
cu CNDB. Un ochi exersat ca al meu,
putea sesiza felul cum mişcarea,
dăruită dar mai puţin cizelată a sportivelor companiei, era ridicată
la alt nivel de expresie plastică de
elevele şcolii. Se îndeplinea astfel
una dintre dorinţele coregrafei, de
care cât a fost printre noi nu a avut
parte, aceea de a lucra nu cu sportive,
ci cu profesionişti ai dansului, cu
corpurile atent cizelate. În mod cu
totul neaşteptat, acolo unde este
acum, în cerul dansului, Vera Poca
Ciortea a primit astfel un dar nesperat.
Singurul eveniment care nu mi-a
mers la suflet a fost cel închinat
dansatorului şi coregrafului Stere
Popescu, tocmai celui al cărui nume
îl poartă în prezent, cu deplină îndreptăţire,
sala actuală a Centrului Naţional al
Dansului Bucureşti. Pamfletul nu este
cea mai potrivită modalitate de a evoca
personalitatea unui creator, coborându-l
în deriziune. Nici nu este elegant să
ironizezi pe cineva care nu mai este
şi nu îţi mai poate răspunde. Ori
asta au făcut Florin Flueraş şi Brynjar
Bandlien, evocând în mod şarjat
momente din desfăşurarea spectacolului
Ciocanul fără stăpân, creat de Stere
Popescu pe muzică de Pierre Boulez
şi prezentat de Baletul Operei Naţionale
Bucureşti, la ediţia a treia a Festivalului
Internaţional de Dans de la Paris, din
1965. Adina Cezar, una dintre
protagonistele dansului contemporan
de la noi şi una dintre interpretele
acestei creaţii a lui Stere Popescu
de la Paris, prezentă la eveniment, a
fost de-a dreptul şocată de această
evocare nefericită. Obişnuită cu năzbâtiile
performance-urilor de astăzi, în ce
mă priveşte m-am consolat, socotind
că am o compensaţie majoră prin
demersul Irinei Severin de la Paris,
petrecut exact în acelaşi timp cu
evenimentul de la Bucureşti, cercetătoarea
evocând reprezentaţia lui Stere Popescu
cu Ciocanului fără stăpân din 1965,
de la Paris în revista pariziană Recherches
en Dance şi integrând-o întregului
context cultural-politic al momentului
respectiv. Oricum însă, cercetarea îi
rămâne, în continuare, datoare acestei
importante personalităţi creatoare.
Penultimul eveniment al toamnei
trecute a fost închinat dansatoarei,
coregrafei de dans modern timişorean
şi directoarei Liceului de Coregrafie
din Bucureşti, infiinţat în 1948, la
structurarea căruia a avut o contribuţie
substanţială – Esther Magyar. Cercetarea
monografică (biografic şi artistic)
făcută de Valentina Iancu, ne-a introdus
în peroada efervescentă a anilor
’30 din Timişoara, urmată de coşmarul
lagărelor de concentrare antonesciene
şi apoi de încercarea de a recrea o
stare stabilă şi benefică dansului după
1949, la Opera Naţională şi la Liceul
de Coregrafie. Interviurile filmate
ale Adinei Cezar şi Simonei Draga
au avut o pondere majoră în evocarea
acestei complexe personalităţi.
Cercetarea mai are de parcurs destui
paşi, până la finalizarea dorită, dar
are toate şansele să fie împlinită,
Valentina Iancu, muzeograf la Muzeul
Naţional de Artă al României, dovedind
capacităţi remarcabile odată cu punerea
în pagină a expoziţiei Egal. Artă şi
Feminism în România Modernă, una
dintre cele mai valoroase expoziţii
temporare ale Muzeului, cu largi
deschideri şi către alte zone culturale.
Între acestea, s-a redeschis Studioul
Artele Plastice şi Dansul, pe care îl
iniţiasem la mijlocul anilor ’80, printr-un
nou episod, care a reunit fotografiile
lui Constantin Brâncuşi, dansul Lizicăi
Codreanu evocat de elevele Liceului
de Coregrafie „Floria Capsali” şi
sculpturile Irinei Codreanu, sora
Lizichii, sculpturi prezente în expoziţie.
Ultimul episod al evenimentelor
CNDB a fost al treilea volum pe
care l-am scos anul trecut, din suita
O lume întreagă din fărâme, Cronici
de dans. Primele două volume însumau
cronicele mele apărute între 1972
şi 2012, dar din aceşti patruzeci de
ani lipsea dansatorul, coregraful şi
pedagogul Ioan Tugearu, despre care
scriseseră alţi cronicari. Consemnările
unor cronicari români şi străini despre
interpretul şi ulterior coregraful Ioan
Tugearu alcătuiesc volumul trei,
subintitulat Ioan Tugearu, dansul
visul şi viaţa mea, la care am adăugat
comentarii despre cariera sa în
străinătate, puţin cunoscută în România,
comentarii susţinute documentar cu
afişe şi programe, precum şi câteva
cuvinte despre intervenţiile cenzurii
în spectacolele sale. Lansarea a fost
însoţită la CNDB de proiectarea unor
secvenţe din creaţiile sale, în interpretarea
unor dansatori precum Simona
Şomăcescu (Rugăciune), Răzvan Mazilu
(Fluturele), Corina Dumitrescu ( Dans
rus din Anna Karenina) şi Cristian
Crăciun (Ţipătul cerbului), dar şi de
o secvenţă din Richard al III-lea
interpretată de Ioan Tugearu.
Şi, din fericire, cercetarea continuă,
atât pe subiectele încă nefinalizate
cât şi pe alte subiecte. Astfel, Igor
Mocanu s-a ocupat de un nume
vag pomenit până acum la noi, acela
al dansatoarei, coregrafei şi pedagogăi
Iris Barbura, a cărei carieră a început
la noi şi s-a derulat apoi în străinătate,
episod pe care îl voi trata însă aparte,
datorită deosebitei sale importanţe.
De asemenea, în cursul acestui an,
Gina Şerbănescu se va ocupa de
creaţia decanei dansului contemporan
românesc din a doua jumătate a
secolului XX, continuată şi după acest
prag, Miriam Răducanu.
Toate aceste demersuri, încheiate
sau încă în curs de desfăşurare,
îndreptăţesc optimismul primelor
rânduri ale acestui text, privind un
moment, nu prea îndepărtat, când o
veridică istorie a coregrafiei româneşti
va prinde un contur ferm.
