Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Pagini electrice de Daniel Cristea-Enache


Am tot amânat să scriu despre publicistica lui Cristian Tudor Popescu, dintr-un motiv pe cât de încărcat afectiv, pe atât de uşor de înţeles. Opt ani comuni, plini, la ,Adevărul literar şi artistic", cu solidaritatea intelectuală, preţuirea reciprocă şi recunoştinţa datorată de tânărul cronicar înseamnă în fond, pentru acesta din urmă, o sporită dificultate. Căci critica impune, în primul rând, detaşare: afecţiunea, iubirea, gratitudinea şi alte sentimente frumoase, precum şi contrariile lor de pe versantul negativ, dispreţul, aversiunea, ura, nu au ce căuta aici. Citim şi evaluăm cărţi, nu oameni. Pe acest principiu disociativ se întemeiază critica de întâmpinare, şi cine nu îl poate asuma şi transforma în reflex cade, ca tânărul Tudor Vianu, în afara domeniului. Iar scrisul lui Cristian Tudor Popescu, departe de a uşura sarcina comentatorului, o supraîncarcă. E, practic, imposibil să rămâi indiferent când îi parcurgi textele, fie acestea socio-politice sau literare, ficţiuni speculative, comentarii de filme sau de întreceri sportive. Scrieri îşi subintitulează el volumul Libertatea urii, şi din chiar acest termen liminar se degajă o semnificaţie polemică. Autorului îi repugnă ideea de carte ca ,sarcofag al cuvintelor", monument de celuloză util numai grandomaniei celui care l-a ridicat. El răstoarnă cu sarcasm această perspectivă cantitativă asupra literaturii, propunând ca valoare alternativă scrisul intensiv. Într-o parte vedem Operele (grafiate cu o majusculă ironică), Academia, Pantheonul, tradiţia sedimentată şi aproape osificată, captivă în propriul discurs; din cealaltă auzim răgetele subculturii şi bâţâielile care umflă rating-ul. Unde vom găsi cuvântul ce exprimă adevărul? Şi care este forma în care el poate fi transmis?

Există câteva fragmente unde scriitorul îşi expune principiul configurator, acel credo din care se nasc biografiile şi bibliografiile: ,Când mor, oamenii sunt arşi sau îngropaţi. De ce nu s-ar duce şi cuvintele lor, o dată cu ei, acolo de unde au venit, în marea, singura bibliotecă adevărată? Un ziar aruncat în iarbă destrămându-se în ploaie. Fiul Ploii. Dacă Dumnezeu a considerat că din om trebuie să se aleagă praful şi pulberea, îi va fi fiind pe plac să fie conservate cuvintele robului său? Şi, în sfârşit: dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra, trăind veşnic, ce-ai face?" (p. 6); ,Dacă priveşti minute în şir un filament incandescent de bec, nu auzi, sub goana electronilor, nici plescăitul peştilor în apele de la Porţile de Fier, nici ultimul ţipăt al vietăţilor închise în cărbune de scurgerea erelor. Dacă opera răspândeşte o lumină albă, intensă şi clară, ce importanţă are că e clădită pe cadavre, iar autorul ei este un nemernic? Oricum, peste o sută de ani nu mai e nimic din fiinţa autorului, rămâne opera, dacă rămâne, zice Criticul. (...) Dincolo de clonare, care nu mai e science-fiction, eu cred că fiinţa scriitorului nu dispare cu totul. Opera rămâne în bibliotecă, omul care a scris-o rămâne în structura oamenilor care vin după el." (pp. 92-93); ,Să trezeşti un om din greul somn animalic în care poate trăi o viaţă întreagă, să faci grăuntele divin din mâlul de pe fundul sufletului său să sclipească aidoma luminii de poziţie a unui avion în noapte - ce-şi poate dori mai mult un artist?" (p. 179). Atât de diferite ca factură şi logică discursivă, frazele de mai sus (ultima, decupată dintr-o superbă cronică sentimental-cinefilă, La Iunion) converg către o înţelegere cu totul particulară a literaturii, a artei. Orgoliul enorm al lui Cristian Tudor Popescu nu este acela de a fi un geniu neînţeles, o natură umană excepţională, ieşită din seria biologică, autoproiectată într-un alt plan de referinţă decât cel comun. Orgoliul lui este, dimpotrivă, de a intra şi a rămâne în structura oamenilor, în creierul şi în inima lor, de a pătrunde, modificator, în gena personajului colectiv românesc. Folosesc acest termen pentru că alţii, precum patrie, naţiune, popor, au fost deformaţi până la grotesc de rromâni verzi ca Nicolae Ceauşescu ori Corneliu Vadim Tudor - doi ,patrioţi" des întâlniţi în Libertatea urii. Spre deosebire de mulţi, prea mulţi literatori dispreţuitori ai ,vulgului", artişti a căror măreţie nu poate fi reflectată în oglinzile prea mici ale contemporanilor, Cristian Tudor Popescu a înţeles că adevărata partidă cu posteritatea se joacă şi aici, pe terenul social ignorat de intelighenţia autohtonă. De aceea figurile personajelor populare (gen Gigi Becali, Mitică Dragomir) îl aduc la exasperare, de asemenea săltarea lui Vadim Tudor în şaua opţiunilor de vot ale electoratului Sunt elemente ce indică deriva naţională, transformarea poporului într-o populaţie, injectarea lui cu substanţe ce-i reduc discernământul şi chiar capacităţile perceptive. Nu mă surprind prea mult, în acest volum cu atâtea pagini electrice, textele ce radiografiază şi penalizează ,tarantela politică", prostituţia (trans)ideologică şi ,casta prădalnică" aflată la Putere, indiferent de regim. Că Adrian Năstase e un om ,bidimensional", iar Traian Băsescu, un ,rinocer politic solitar", că Emil Constantinescu ori Teodor Meleşcanu sunt alcătuiri artificiale, sintetice, iar Michael Guest, fostul ambasador al Statelor Unite, o excepţie luminoasă de la regula cârdăşiei ,geo-strategice": iată nişte diagnostice de expresie plastică, mai toate severe, dar corecte, puse de un analist profesionist. Meserie - şi atât. Impresionează, în schimb, puternic criticile pe care acest aspirant la ,Nobelul românesc" le adresează tocmai comunităţii de care aparţine şi pentru care se simte responsabil. Dacă în gazetărie ,nu prea e loc pentru emoţie şi milă", într-unele dintre aceste tablete o adevărată, adâncă disperare iese la suprafaţă şi formează câte o insulă neagră şi stearpă. Un acut sentiment de zădărnicie îl copleşeşte pe gazetar la întâlnirea cu ,românul sărac, dar cinstit", cu băşcălia atotputernică sau cu instinctul civic tot mai decalcifiat. Nici moartea nu este, pe malurile Dâmboviţei, luată în serios: ,Atentatul de la Madrid reprezintă un prim asasinat în masă dirijiat în mod deliberat asupra amărâţilor. (...) E de presupus că următoarele lovituri ale Reţelei vor fi îndreptate tot împotriva cetăţenilor de rând, chiar a săracilor, pentru a lăsa guvernele proamericane fără suport popular. Dacă se va întâmpla asta şi în România, nu cred să se umple străzile cu demonstranţi. Instinctul comunitar, conştiinţa social-politică a populaţiei româneşti bat spre zero. Românii se vor mulţumi să privească fiecare la telejurnale încă un puhoi de imagini atroce, pe care, potrivit rating-urilor, le preferă oricum, vor citi cancanuri despre cei morţi, în ziarele de scandal, vor asculta părerile lui Gigi Becali şi Mitică Dragomir despre fenomen şi îşi vor spune Ťfie la ei acoloť sau Ťuite că se poate şi mai răuť. Nici moartea nu cred că mai poate clinti această ţară din izolare individuală, bârfă, resemnare şi mizerie." (pp. 117-118). Într-adevăr. E greu să ne punem cu... specificul naţional.



Modul amar-pamfletar al scriitorului, acceptabil şi chiar dezirabil la întâlnirea cu politicul gros ori cu tumoarea extremistă, devine inadecvat şi pe alocuri strident în sfera literaturii propriu-zise şi a creatorilor ei. Oricâte defecte ar putea avea Nicolae Breban, el este unul dintre cei mai importanţi romancieri postbelici, şi a-l echivala metaforic cu un ,Crap Gonflabil" (cu precizarea: ,caviar, cultură şi căcat, stropite cu champagne") reprezintă o rătăcire stilistică şi o eroare de judecată. Dacă a intrat pe terenul criticului literar - fără majusculă maliţioasă -, Cristian Tudor Popescu trebuie să ştie că valoarea unei opere stă deasupra compromisurilor omeneşti. Nu se reduce la ele, nu se defineşte biografic. Arghezi însuşi, din care citează două versuri excepţionale, a fost un exemplar uman de mare versatilitate. Într-o postură

de-a dreptul inconfortabilă se plasează autorul în textul Nichita Stănescu - o rudă a lui Adrian Păunescu, un fel de revers al medaliei reprezentate de remarcabila tabletă Lolitele înţepate (despre tinerele poete Ruxandra Novac şi Domnica Drumea). Ceea ce frapează în comentariul dedicat lui Nichita Stănescu este tendenţiozitatea unui analist, de regulă, atât de obiectiv-pătrunzător. Marele poet ar fi fost ,un stâlp al susţinerii sistemului ceauşist prin propagandă literar-artistică", un practicant al ,prostituţiei artistice", care ,şi-a construit cu răbdare o imagine de poet boem". Atât de construită a fost această imagine, încât Nichita Stănescu a murit la 50 de ani, ruinat fizic, după ce-i vânturaseră casa şi viaţa nenumăraţi autori transformaţi instantaneu în prieteni. A fost un om minunat şi un stâlp al poeziei, nu al regimului. E suficient să-i citim cele 11 elegii, pentru ca toate obiecţiile noastre la adresa inegalităţilor operei şi inconsecvenţelor omului să pălească.

Această scriere despre Nichita Stănescu s-ar cuveni, cred, rescrisă de Cristian Tudor Popescu. Cu onestitatea, talentul şi electricitatea pe care cel mai puternic gazetar de după '89 le are.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara