Scrisă în intervalul 1978 – 1981 şi amânată din varii motive până târziu, în 1995 (când a apărut la Editura Meta), cartea aceasta a avut un destin ciudat. După chipul şi asemănarea conţinutului ei, aş spune. Anexa acestei de-a treia ediţii, în care sunt reunite fragmente consistente din reacţiile de care a beneficiat, în timp, Cutia cu bătrâni ne poate ajuta să înţelegem despre ce e vorba.

Pe scurt, articolul semnat de Ioana Pârvulescu, în România literară de atunci, a declanşat, explicit sau implicit, o întreagă polemică. Observaţiile ei, severe, sunt diplomatic contracarate în primă instanţă de Vitalie Ciobanu, într-un număr Contrafort. Îi urmează, acestuia, Adrian Mihalache, Mihaela Ursa, Dan Silviu Boerescu (dintre tinerii recenzenţi), dar şi mai experimentatul Barbu Cioculescu, toţi înclinaţi mai degrabă să ignore nexul problemei. Rezolvare tipic cronicărească a unei încurcături compoziţionale. Zece ani mai târziu, la reeditare, cam la fel vor proceda Simona Vasilache şi Paul Cernat.
Ce semnala Ioana Pârvulescu era, în fond, o sincopă de construcţie. Argument onest, căruia i s-a răspuns, în schimb, oblic, invocându-se în repetate rânduri „spiritul”, „arborescenţa stilistică”, „măiestria combinativă”, „inteligenţa cristalină”, „plăcerea de a nara” şi alte asemenea însuşiri pentru care nu mai am ghilimele suficiente. Toate fiind reale, desigur, dar nici una dintre ele nefiind la obiect. De altminteri, nici Ioana Pârvulescu nu le ocultase.
„Impresia pe care ţi-o lasă cartea lui Andrei Oişteanu este că a fost scrisă numai pentru ca la colecţia de obiecte stranii din cele 12 casete să se mai adauge unul, cel mai ciudat: cartea însăşi. Straniu este tocmai universul ei, învecinat cu realismul, învecinat cu fantasticul, dar men- ţinându-se permanent în propria-i incertitudine. Povestea Comisionarului e stranie şi se încheie straniu, lucrurile colecţionate de Arhivar sunt stranii, oamenii pe care-i întâlneşte sunt stranii, istoriile lor, bizare. Toţi şi toate încap într-o replică ionesciană, «Ce ciudat, ce bizar, ce coincidenţă!», cu toate variantele ei, desigur.”
Compusă din două secvenţe (Comisionarul şi Arhivarul), Cutia cu bătrâni e, totuşi, subintitulată roman. Asta a văzut limpede Ioana Pârvulescu şi numai ea. Ceilalţi comentatori (inclusiv Dan C. Mihăilescu, care semnează prefaţa) au vorbit în schimb despre un tandem de microromane sau chiar nuvele, ierarhizându-le. Prima proză, instrumentând camusian dilema sinuciderii şi permiţându-şi din loc în loc mici intarsii mitologice intră, astfel, într-o acerbă competiţie cu cea de-a doua, mai naturală în fantezismul ei senzaţional (s-o spunem răspicat: mai plăcută la lectură, mai trepidantă, mai dinamică). E, după părerea mea, o falsă problemă.
Oricât de surprinzătoare ar putea apărea apropierea lor, Comisionarul şi Arhivarul nu sunt altceva decât două capitole ale aceluiaşi roman. (Şi paralelismul titlurilor e, o dată în plus, semnificativ). Andrei Oişteanu propune, prin ele şi prin protagoniştii lor, două ipostaze de adeziune la fabulos. Prima, centrifugă, mobilă, altruistă, coregrafică, neguţătorească (în sensul comerţului intelectual), a doua, mai degrabă centripetă, orientată către sine, muzeală, făcându-ş i din retractilitate şi solitudine un ţel. Dacă Filip (din Comisionarul) îşi asumă cu devotament misiunea de a face, altora, servicii (în speranţa unor infime chilipiruri), celălalt personaj, numit generic Bătrânul (din Arhivarul) e mai degrabă un spirit ursuz, acaparator şi, la drept vorbind, ipsatoriu. N-ar fi greşit să- l plasăm în vecinătatea lui Des Essaintes al lui Huysmans. E un căutător de obiecte ciudate (orice ar însemna asta) şi în numele acestei pasiuni va deveni, pe parcurs un pelerin al riscului.
Întrebarea e cum pot fi făcute aceste două jumătăţi ale Cutiei cu bătrâni să conveargă. Să sune, împreună, a roman, şi nu a colecţie de întâmplări misterioase. Cum se pot Comisionarul şi Arhivarul pondera reciproc ? Pe cale naturală, vreau să zic, fără a forţa interpretarea şi fără a împinge speculaţia în zone dintre cele mai nebuloase.
Să pornim de la o constatare de bun simţ: nici unul dintre obiectele stranii în căutarea cărora se află Bătrânul nu e, aşa-zicând, laic, secularizat. Toate sunt cel puţin susceptibile a avea o încărcătură magică. Declanşarea ei e fie propiţiatoare, fie aproape apocaliptică. Nu mai departe decât nişte simple maşinării de tip perpetuum mobile se dovedesc a fi astfel. Meşterite în tăcere şi singurătate, într-o dependinţă secretă, ele distrug un întreg arbore genealogic: mor (din pricina acestor mecanisme, ni se sugerează) şi nora (la naştere), şi nepotul (sfâşiat de porci), şi nepoata (înecată în fântână), ba chiar şi artizanul lor (curentat de nişte cabluri de înaltă tensiune).
Obiectele Arhivarului nu sunt numaidecât vechi, dar ele poartă cu sine credinţe şi puteri de o periculoasă vechime. Sunt, simbolic, ancestrale. Şi, în termeni de eficienţă, decisive. Ele hotărăsc în virtutea unor legităţi care scapă înţelegerii viaţa şi moartea. În sensul acesta, cele două bucăţi formează, împreună, o sintaxă. Lada din Comisionarul, care emană senzaţii de bestiar medieval şi cutia Bătrânului par să aibă, de fapt, acelaşi conţinut, privit însă din unghiuri diferite.
Fantasticul, la Andrei Oişteanu, e altceva decât o însuşire ornamentală. Are eşafodaj ştiinţific. (Căci ştiinţele oculte presupun la rându-le felurite savanterii). Dacă până la un punct l-am putea asemui pe haiducul Zlota cu Zahei Orbul (al lui Voiculescu), dincolo de un prag al rigorii, comparaţia nu mai stă în picioare. Zlota e un ins cu destin alchimic. Are un călcâi de aur (pe care, tocindu-l la răstimpuri, îl foloseşte pentru a-şi plăti varii răscumpărări), dar îi e sortit să moară într-un butoi cu excremente.
„Bărbatul ăsta tare se va căzni şi se va necăji. Nu va cunoaşte dragostea de femeie, da’ din ea va pieri. Va putrezi, da’ nu în pământ, după datină. Nu-şi va da duhul de bătrâneţe, da’ nici de boleşniţă, nici de rană de puşcă, da’ nici de lamă de cuţit. Hârdăul cu murdărie îi va fi şi scăpare, şi mormânt” (p. 186).
Corespondenţa cu Athanorul e mai mult decât evidentă.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, acelaşi Zlota va intra în posesia miraculoasei ierbi a fiarelor, care-l va face imun la orice încătuşare. Nu şi, cum spuneam, la aceea a soartei:
„Zlota a fost băgat gol într-un butoi etanş închis, doar cu capul afară şi pus în bătaia soarelui, în mijlocul târgului, la răspântie de drumuri. De două ori pe zi era silit să înghită hrana gătită din carnea ortacilor. Era străjuit zi şi noapte de caraule, în schimburi de câte opt ceasuri. Din gâtlejul lui zbucneau hohote lugubre de râs, care făceau ţiglele să cadă şi tencuiala caselor să crape şi să se desprindă de pe pereţi. Pe zi ce trecea, excrementele se adunau în butoi, făcând viermi albi care se înmulţeau, ronţăind, descompunând şi putrezind ciolanele şi carnea tâlharului, transformând totul într-o materie scârnavă şi puturoasă de hoit. Hohotele coborâră din gâtlej în rărunchi, preschimbânduse curând în răcnete. prelungi, care furau tihna lehuzelor şi somnul sălbă ticiunilor din pădurile învecinate. Nu părea a fi voce de fiinţă, ci mai degrabă scrâşnet de metal şi huruit de bolovani rostogolindu-se pe grohotiş” (pp. 195 – 196).
E o scenă memorabilă. Întinsă pe mai multe pagini, pe mai multe anse narative, istoria acestui haiduc ar fi putut profila, numai ea, un bun roman. În schimb, aceea în care Bătrânul îşi află, în oglindă, un dublu femeiesc şi, totodată, o pricină a imensei lui dezintegrări interioare mi se pare, izolată de rest, prea înclinată spre lirism.
Straniu în compoziţia lui bipartită, fascinant în epicul pe care-l derulează, acest experiment prozastic de tinereţe al lui Andrei Oişteanu promitea un romancier adevărat, hrănindu- se din temele investigaţiilor sale ştiinţifice (pe care le regăsim în Grădina de dincolo. Zoosophia). De atunci, Oişteanu a mai publicat câteva studii exhaustive extrem de serioase (Imaginea evreului în cultura română, Narcotice în cultura română) şi are în pregătire încă vreo câteva (dintre care Sexualitate şi societate e primul). Cu aşa detentă, după atâtea acumulări, ce frumuseţe de roman ar putea ieşi ! Numai să vrea şi autorul să-l scrie.