Publicăm, în avanpremiera Târgului de Carte de la Praga, un grupaj cu textele a doi cunoscuți scriitori, Otokar Brezina și Bronislava Volková, în traducere românească. (S.V.)

Pe numele său adevărat Václav Ignác Jebavý, cel mai important reprezentant al simbolismului literar ceh, în mare parte autodidact, un poet extrem de original cu un public restrâns și exclusivist, a fost prieten cu reprezentanții de frunte ai vieții literare cehe a vremii: Karel Capek, criticul literar F. X. Šalda și viitorul președinte ale Republicii Cehoslovace, T.G. Masaryk.
Influențat de poezia simbolistă franceză, în special de Charles Baudelaire, a lăsat cinci culegeri de poezie (Depărtări tainice, Răsăritul la apus, Vânturile dinspre poli, Constructorii catedralelor și Mâinile) și două culegeri de eseuri (Muzica izvoarelor și Istoria ascunsă). Culegerea Pământul a apărut postum (1939). Din 1897 a scris numai eseuri, proze poetice scurte pe diverse teme filozofice, culturale, artistice etc. A fost nominalizat oficial de opt ori la Premiul Nobel pentru Literatură (1916, 1917, 1918, 1920, 1921, 1925, 1928 și 1929), dar nu l-a primit, deși V. Nezval afirma că O. Brezina este unicul ceh îndreptățit să candideze la Premiul Nobel pentru Literatură (Curente poetice moderne, 1937).

Nu există altă inițiere în misterul frumuseții decât viața. Curățeniei vieții îi corespunde gloria viziunii. Cei care întreabă care este cea mai mare taină a frumuseții, pun o singură întrebare care a ars buzele tuturor prorocilor: Cum să trăim? Deoarece, ca peste tot, și în domeniul frumuseții domnesc groaza și splendoarea dreptății, care se apleacă în mod egal și spre vierme, și spre prințului gândului și care presară cu stele ca un nisip de granate talerele inegale al balanței pentru a menține echilibrul veșnic, nicicând tulburat, care ține mereu cosmosul în aceeași tensiune.
Dar în toate manifestările ei, frumusețea își urmează întotdeauna scopul propriu: să unească spiritele printr-o viziune puternică a pământului și o realitate mai bogată decât este orice realitate de pe pământ; ca un fluier de păstor, să ademenească turmele mistice, răspândite prin munți, spre altitudini mai înalte, spre pășunile mai luminoase, mai înmiresmate, mai tămăduitoare ale munților arhaici. În fiecare privire biruitoare a ochilor noștri este bucuria milioanelor de oameni care au cucerit pentru noi lumile culorilor și ale formelor, ale surâsului măreț al florilor și al stelelor. Ceea ce a fost cucerit odată, rămâne cucerit pentru veacuri. Orice bănuț care aduce dobândă poate să se schimbe în decursul veșniciei în tot aurul pământului. Nicio privire puternică, după ce a văzut lumea în noua sa splendoare și în noul său adevăr, nu se mai pierde și nu se mai tulbură în milenii; fiecare se întrupează în epoca sa în faptă, arde în cuvânt, în sărut și în prorocire; dar și în remușcare, în durere și în sentimentul amar al luptei, purtate de spiritele din toate lumile. Profitul de pe toate câmpurile frumuseții este tributul pe care îl plătește pentru orașele vieții steaua noastră, tributară veșniciei.
La fel ca și flăcările care dansează deasupra comorilor ascunse ale pământului, frumusețea ne arată locurile unde mai trebuie să căutăm. Când împarte bucuriile și incită la luptă patima sufletelor, are în vedere legăturile glorioase și mărețe care stau ca niște ținte în depărtare, acolo unde nu ajung nici săgețile și nici privirile cele mai cutezătoare. Zâmbetul ei este precum surâsul larg și enigmatic al mării, periculos pentru înotătorul singuratic; iar solia ei este ca o scrisoare mistică adresată cosmosului, pecetluită cu stele, pe care nu o rupe nici mâna de eter a celui mai puternic spirit, dar care cândva se va deschide în fața tuturor. Milioane de inimi bat în slujba frumuseții ca navetele la războiul de țesut al vieții. Milioane de inimi, milioane de lovituri în ziua neîntreruptă de lucru printre firele transversale care se străduiesc să unească urzeala, întinsă la începuturile vremurilor. Și zadarnic bate orice inimă, care s-a desprins din munca ei unificatoare, navetă cu firul rupt, degeaba amorțesc mâinile spirituale!
La fel ca și soarele, pe măsură ce ziua se înalță, și frumusețea părăsește aparent locurile unde a stat cândva. Dar cine i-a înțeles taina, știe că este la fel de neclintită ca și frumusețea în zâmbetul victorios orbitor, care se bucură de lumile cărora le dă viață.
Atât timp cât în fața privirilor noastre, ca o vegetație mistică, licărește frumusețea lucrurilor, mereu nouă și trezind uluirea, e semn că mergem pe calea cea bună. Copacii, florile, izvoarele și orizonturile ne restituie în strălucirea lor focul inimii noastre care arde cu atât mai dogoritor, cu cât se apropie mai mult de ținta sa. Păsările ne salută ca pe niște frați, marcând cu zborul lor dulceața și ușurătatea zborului nostru. Toată creația, a cărei complexitate și confuzie ne-au tulburat, se liniștește în fața noastră ca învolburarea haotică a forțelor în ziua creației și se așterne în fața plutirii noastre spirituale în mișcarea clar reflectată a curentului unic. Îndatorirea ni se prezintă cu acuitatea inspirației geniale, acțiunea noastră dobândește precizia simplă a funcției îndeplinite de instinctul limpezit. Vedem în același timp în toate părțile, vedem spiritual, complex și transparent; mergem în direcția dezvoltării; fiecare clipă ne explică enigmele secolelor; totul corespunde cu perspectivele admirabile ale legii; amețeala provocată de plinătatea vieții, debordând de bogăție, ne lasă să gustăm din presimțirea libertății, de care suntem cu toții însetați în inima noastră.
Dar imediat ce lucrurile încep să se descompună în haos în fața privirilor noastre fără lege și fără ritm (chiar dacă acesta există cât se poate de tragic în suflete, cărora dreptatea le-a predestinat drumul durerilor), este semn că ne-am rătăcit din drum și suntem în locuri mocirloase de descompunere, care își vor aștepta mii de ani vegetația și poate nici nu o vor mai apuca vreodată, cât va exista acest pământ. Ca o oglindă stricată, de pe care mâinile oarbe au jupuit stratul de argint, natura își pierde capacitatea de a reflecta trăsăturile chipului nostru spiritual. Confuziile și contradicțiile, care se ucid reciproc devenind neant, ne dezvăluie că pe vederea noastră interioară sunt câteva pete. Am pierdut punctul de fugă al tuturor perspectivelor frumseții; s-a întâmplat ceva ce nu ar fi trebuit să se întâmple; relația noastră față de viața pământului a fost tulburată. Era o durere care nu ar fi trebuit chemată din vizuinile adânci ale vinovăției? Era o iubire care nu ar fi trebuit respinsă, când a venit supusă – regină! – și care acum a împrăștiat focul împrejurul ei, precum prinții în raidurile lor împotriva teritoriilor dușmane? Era adevărul de care am uitat ca de o lumânare aprinsă lângă pat, răsturnată apoi în timpul unui vis prea pătimaș și iată! acum ne-a aprins casa deasupra capului?… Am dormit prea mult și am întârziat pe căile veacurilor? Ne-am pierdut de mulțimea fraților care merg înainte și rătăcim pe câmpurile de luptă amuțite, unde numai gândurile flămânde se învârt în jurul capetelor noastre ca umbrele păsărilor răpitoare care merg în urma taberelor? Am participat prin tăcerea noastră la vinovăția pe care au comis-o cei puternici împotriva miilor de fără nume? Am lucrat oare fără să știm împotriva unirii spirituale? Frumusețea a dispărut. Privirea noastră spirituală a orbit, mâinile care se reped una spre alta în beznă și-au pierdut capacitatea de a lucra. Arta este pentru noi pierdută în acest stadiu. Căci a vedea bine și a crea este același lucru. Grădinarul mistic nu-i introduce în grădinile lui lăuntrice pe cei care și-au pierdut puterea de a lucra în ele.
Dar lucrarea pe care o execută arta este aceeași lucrare spre care tinde întreaga viață a pământului. Este continuarea operei creatoare care a pus stelele la temelia construcției sale și imaginația ca punte între lumile văzute și cele nevăzute. Așadar, nu poate exista artă împotriva vieții. Nu există împotriva vieții nici artă a groazei, nici artă care însuflețește locurile crepusculare dintre zi și noapte. Căci arta ca și viața este domnia legii asupra haosului, vorbirea care modelează pentru veacuri, linia care limitează chiar mai departe decât natura, culoarea care ne lasă să întrevedem gloria dimineților aprinse de alt soare decât al nostru, muzica aceea care eliberează din geamătul vifornițelor, din mugetul valurilor, din tânguirea și bucuria animalelor tremurul luminos al tonurilor mărețe și reușește să le unească atât de strâns, încât pătrund precum cuvintele unui descântec până în lumea spiritelor și resuscitează din adâncurile ei hohotul de plâns al ființelor neprihănite, încă nenăscute, deoarece în artă se prefigurează formele de viață încă neîntrupate. Însă împotriva vieții se ridică muțenia, chiar dacă a secătuit de ploaia cuvintelor care a durat veacuri întregi și chiar dacă liniștea ei a fost tăcerea unor biblioteci întregi; orbirea, chiar dacă și-a înmuiat penelul în toată îmbujorarea zorilor, reținută în căușul adâncit al palmelor serilor și a lăsat să picure din ele soarele ca niște picături de aur lichid; surzenia, chiar dacă a lucrat în nebunie ca vifornița pentru a face să cânte claviaturile gigantice ale mărilor. Muțenia, orbirea și surzenia sunt totuși împotriva vieții, deoarece întrerup legătura dintre ființe și tulbură astfel lucrarea legăturii spirituale, sensul frumuseții.
În aceste locuri nu există diferență lăuntrică între diversele forme ale efortului omenesc. Maeștrii științei sunt aici atât artiștii, cât și geniile acțiunii și ai inimii, cuceritorii ca și sfinții și toți acei nenumărați slujitori care lucrează împreună cu ei la opera unirii spiritelor. Pe toate le conduce frumusețea care se pierde întotdeauna în jocul nemilos al iubirii, persecutată întotdeauna de imaginație. De acea imaginație, fără de care nu ar exista nicio descoperire pe pământ și ale cărei corăbii au sosit la țărmurile noilor continente cu sute de ani mai devreme decât corăbiile făcute din lemn și din fier; care, atunci când privește primăvara, aude ciripitul miilor de primăveri, în cântecul secerătorilor muzica ogoarelor de stele pârguite și în frumusețea femeii salută iubirea ființelor superbe frățești, care vin spre noi din veacurile de demult; imaginația, care a creat noțiunea de atotputernicie în intuiția profundă a esenței spirituale a vieții și care din recunoștință pentru clipa în care scopul ultim ni se dezvăluie prin viziunea extatică și iluminează întregul cosmos ca un surâs, uită de loviturile milenare ale milioanelor de inimi și de moartea pe care cei vii nu au voie s-o iubească, chiar dacă i-ar uni mai mult decât viața.
Toată lumea tainică ce dormitează în noi neexprimată și care nu va fi exprimată nici de șirurile de constelații din mii de pământuri, a căror amploare și glorie nu este bănuită nici de visurile celor mai cutezători, tresaltă în noi la fiecare licărire a sărutului creator, ca și când s-ar fi rupt o nouă legătură a blestemului mistic și ca și când s-ar fi apropiat și mai strâns unul de altul brațele larg desfăcute ale spiritelor, tânjind după unire și după eliberare.
Și aceasta este impresia pe care o produc toate operele mărețe ale omului de pe pământ.

din volumul Muzica izvoarelor (Hudba pramenu), 1903