the Shape of Water, filmul regizorului
mexican Guillermo del Toro a obţinut
două dintre cele mai râvnite premii
Oscar anul acesta, premiul pentru Cel mai
bun film şi Cel mai bun regizor. Dunkirk al lui
Christopher Nolan şi Bladerunner: 2049 al lui
Denis Villeneuve care concurează sub raportul
imaginarului, în special Bladerunner: 2049 şi al
tehnicii cinematografice (imagine, efecte speciale,
montaj video etc.) cu filmul lui del Toro şi-au
împărţit aceste premii de consolare. Premiile
Oscar privilegiază blockbusterele, grandiosul şi
colosalul, să nu uităm că vorbim despre industria
americană de film şi noul puritanism american,
corectitudinea politică.
toate aceste trei filme corespund din
perspectiva primului criteriu. Nolan,
care şi-a demonstrat capacitatea de
a ilustra gigantesc în Inception (2010), creează
în Dunkirk o spectaculoasă imagine tridimensională
(aer-apă-sol) al unui episod dramatic al celui
de-al II-lea Război Mondial, panoramând scene
vaste, creând un monumental partajat între
catastrofă şi vid pentru a focaliza apoi mărunte
întâmplări lipsite de eroism ale unor soldaţi
anonimi. Villeneuve reuşeşte să creeze imaginea
impresionantă a unui Las Vegas postapocaliptic,
asemeni unei lumi scufundate cu ruinele unor
butaforii uriaşe, cu apariţiile spectrale ale vedetelor
pop, cu luminişul uluitor de radiaţii traversând
umbrele dantelat nostalgice ale unor interioare
somptuoase. Amândurora le lipseşte cea de-a
doua componentă, cea a corectitudinii politice.
Filmul lui del Toro în schimb împuşcă ambii
iepuri. Aduce în atmosfera de acvariu a unui
oraş bricolat parcă după o reclamă sau desprins
dintr-o bandă desenată un om peşte şi o fată
mută pentru a crea o feerie placată pe un thriller
cu parfum de război rece şi neogotic. Scena
de factură suprarealistă care deschide filmul
cu o cameră-acvariu în care totul pluteşte, de
la scaune la prinţesa adormită, este emblematică.
Însă de la femeia de serviciu de culoare şi ratatul
artist homosexual aflat în criza vârstei a 4-a,
la omul amfibie, lumea lui del Toro ilustrează
marginalitatea ca expresie a unei umanităţi
autentice prin opoziţie cu expresia standardizată
social şi antropologic al feţei palide care
chintesenţializează rasismul, cinismul şi misoginia,
adică inumanitatea. În politbasmul lui del Toro
avem într-un mod tezist, simplist şi lipsit de
orice ironie ceea ce Jonathan Dayton şi Valerie
Faris realizau cu Little Miss Sunshine.
ceea ce mai au totuşi în comun cele
trei filme ţine de felul în care
accesează chiar şi prin delimitare
precum Dunkirk această vastă istorie a artei
cinematografice. Forma apei şi Bladerunner:
2049 sunt prin excelenţă nostalgice, revizitează
lumea filmului mut, a musicalului, a filmului
noir, a SF-ului cyberpunk, chiar a filmului de
serie B etc., ilustrând diferite vârste ale
cinematografului. În Dunkirk, regizorul
introduce distorsiuni perceptive, noi strategii
atenţionale, propune o altă curbură a privirii,
apelează la defazaje, racursiuri şi dilatări ale
unui singur moment. Imaginea se impune în
faţa story-ului. Nolan dialoghează îndirect
cu toate marile filme de război şi impune alte
direcţii dramatice unde personajul constituie
doar un auxiliar. Cu Dunkirk, Nolan este
novator, explorator de noi mijloace de expresie,
cu Bladerunner: 2049, Villeneuve depăşeşte
o ştachetă ridicată forte sus de Ridley
Scott, chestionând acest inefabil al naturii
umane la confiniile cu cea mai stranie metisare,
cea dintre om şi maşină. Dar Nolan relativizează
prea mult eroismul, salvând prea puţin pentru
lecţia de istorie, iar Villeneuve ambiguizează
prea mult acest mixaj dintre om şi maşină,
cyborgul, şi-l înzestrează cu o trăsătură
nehollywoodiană: melancolia.
în schimb, filmul lui Martin McDonagh,
Three Billboards Outside Ebbing,
Missouri, se apropie mai mult de
idealul etic pe care corectitudinea politică îl
propune, fără a deveni un film cu teză, salvat
de ironie, de performanţa actoricească
excepţională a lui Frances McDormand care
primeşte un meritat Premiu Oscar pentru Cea
mai bună actriţă într-un rol principal, aşa cum Sam
Rockwell îl primeşte pentru Cel mai bun actor într-un
rol secundar. Însă Mildred întruchipează ceva
din profunzimea sufletului american, scos la suprafaţă
de intensitatea cu care îşi trăieşte doliul în absenţa
unei echitabile rezolvări a cazului de omucidere
al fiicei ei. Până şi premii precum Cel mai bun
scenariu original pentru Get out al lui Jordan Peele,
un thriller relativ modest pe teme de rasism, şi
Cel mai bun scenariu adaptat pentru Call me by
your name al lui Luca Guadagnino, un lovestory
homosexual cu parfum de pedofilie între un adolescent
şi un tânăr arheolog, ambele mustesc de corectitudine
politică, fie când condamnă, fie când emancipează.
Cel mai bun film străin, Una mujer fantástica, al
lui Sebastián Lelio, are în centrul său un transsexual.
premiile Oscar din acest an au
constituit şi un elogiu adus
marginalităţii şi identităţilor
fragile în căutarea unui punct de echilibru.
