Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Originalitatea vintage de Cosmin Ciotloş


Sorin Mărculescu, Partea din toate (Carte singură, VI),
Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 2013, 184 pag.

La mijlocul anilor şaptezeci, un critic american avansa ideea că Biblia ar reprezenta modelul suveran al strategiei de lectură unificatoare: citim cărţile care o compun ca pe un tot, deşi suntem încredinţaţi că acestea au fost redactate nu numai de autori diferiţi, dar şi în epoci dintre cele mai îndepărtate una de cealaltă. Ignorăm, altfel spus, cu bună ştiinţă o serie de dovezi filologice, punând mai presus de acestea tradiţia teologică.

Este, cum spuneam, nimic altceva decât o strategie de lectură, aplicată, după caz, conştient sau spontan. Scriptura reprezintă doar cazul cel mai frapant, mai general şi totodată mai greu de contestat. Există şi multe altele, particulare, iar istoria culturii abundă de asemenea misreadings. Chiar criticul la care mă refer recunoaşte că, în ce îl priveşte, a citit dintotdeauna „la fel” două poeme istoriceşte disjuncte: Lycidas de John Milton şi The Waste Land de T.S. Eliot. Le-a considerat adică aproape consubstanţiale, rezultate ale uneia şi aceleiaşi crize, căreia îi oferă soluţii identice.
Nu altele trebuie să fi fost considerentele în virtutea cărora Sorin Mărculescu şi-a proiectat Cartea singură având în minte nu modelul mallarmean, ci, o spune în prefaţa acestui volum, pe cel biblic. Ezitările, pe care le recunoaşte fără înconjur (vorbeşte acolo chiar despre o „subminare” a seriei), au fost în cele din urmă depăşite: „Abia cu cartea aceasta, Partea din toate, viziunea structurală mi s-a clarificat şi am ajuns la imaginea simplă şi extensibilă a unui retablu portabil, de uz personal, pentru timpul ce-mi va mai fi dat, când căutarea interlocutorului supramundan nu mai e înşurubare într-un loc, fie el şi sacralizat, ci vagabondaj spre inarticulare”. Aşa încât proiectul e mai mult decât un proiect. E un destin. Abandonândul o vreme, odată cu Fluviul întâmplător (1985) şi cu Lumina de seară (2000), Sorin Mărculescu s-a văzut în cele din urmă nevoit să se întoarcă la el. Sistemul de coeziune al acestor secvenţe din Cartea singură este, în rezumatul autorului, ceva mai complicat. Parcurs din interior, drumul Damascului are cărări foarte întortocheate, despre care numai cine le-a străbătut poate depune o mărturie credibilă (de găsit în aceeaşi deja citată prefaţă). Din afară, lucrurile se văd un pic altfel: în cele din urmă cititorul (marele cititor, aş adăuga) care este Sorin Mărculescu a triumfat asupra scriitorului cu acelaşi nume (cu toate puseurile lui eliberatoare şi toate nesiguranţele sale de etapă). Ca să nu fiu cumva greşit înţeles, aş stărui preţ de un paragraf asupra acestei afirmaţii.
Nu mă număr printre aceia după care cultura ar dăuna talentului. (E o judecată de un primitivism atroce). Atunci când cea dintâi e veritabilă, când are subtilitate şi luciditate, ea devine aproape automat un fapt de talent şi se numeşte conştiinţă artistică. Replierile, amânările, reevaluările, abandonul chiar, fac parte din schema ei intimă. Iar această „panoplie” se deprinde, nu e înnăscută, nu ţine de instinct. Vine deodată cu lecturile (pe cât se poate, intensive), cu afinităţile, cu exersarea nuanţelor, cu, pe scurt, ştiinţa inefabilă a literaturii.
Cunoscut mai cu seamă ca traducător (printre multe altele, lui îi aparţin versiunile româneşti ale integralelor Cervantes şi Baltasar Grácian), Sorin Mărculescu nu e, fără doar şi poate, doar un traducător. Ca personalitate, l-aş apropia de Mircea Ivănescu, de care îl leagă nu numai o serie de coincidenţe, dar şi o poetică asemănătoare. (E drept că el compensează prin fior metafizic ceea ce la autorul lui Mopete era subversiune). Mai mult decât atât, cei doi împărtă- şesc un ataşament tenace faţă de T.S. Eliot, pe care l-au şi transpus în româneşte.
De aici aş începe lectura volumul de faţă, Partea din toate, subintitulat integrator Carte singură, VI. De la două din constantele poeziei autorului lui Prufrock: dimensiunea înalt spirituală, aflată într-o permanentă conexiune cu dogma religioasă, şi preocuparea pentru ritmuri, sincopate intenţionat (doggerel, li s-a spus), atât cât să dea naştere unei muzicalităţi speciale (atât de insolită încât i-a adus în epocă reproşuri) de tip Stravinski, cel din Sărbătoarea Primăverii.
Prima direcţie e, cum s-a văzut, fundamentală: ea susţine întregul proiect, holist cum e, al Cărţii singure. Dar se regăseşte şi explicit la nivelul indicilor textuali. Toate poemele de aici (cu două excepţii baladeşti) sunt imnuri (cum le arată şi titlul). Ele încep sub o peliculă laică (de fapt, un artificiu de captare) şi sfârşesc, invariabil, adresativ. Un singur exemplu din cele peste şaizeci posibile:
„şi am mai spus dintr-o sucire de fum că/ într-o vară o trecere-a noastră a curs paralel/ cu universul-oglindă: o masă de cărţi s-ar fi zis în/ careamândoi ne-ngropasem de-a lungul deceniilor/ făr-a ne şti, ci doar oglindindu-ne unul în altul/ printre etaje virtuale până în clipa când/ marea oglindă în lumea castanilor înfloriţi/ a vrut să ne-nece în litere şi să ne schimbe” (p. 88).
Astfel debutează Imnul 143, care ajunge, la capătul scenariului acestuia manierist-borgesian, să se împlinească în forma consacrată: „înfăşuraţi în oglinda înfăşurată-n oglinda/ înfăşurată- n oglinda oglinzii de sine a/ Celui ce nu este de noi dar ne este-n oglinda iubirii/ şi noi suntem el şi el moare în noi şi ne ţine/ şi fără să fie: aninese- n rând în balansul castanilor/ cum totul e tot dintr-un tot ce nu este/ şi ieşim răsfiraţi din pilastrul de fum să ne fim siluete-ale Lui” (p. 89).
O anume verbozitate e de necontestat aici. Dar ea nu este rezultatul unei tendinţe estetizante (n-are nimic din agudezza lui Grácian). Pentru Sorin Mărculescu, tropii şi infinitele jocuri pe care le pot orchestra aceştia sunt mai degrabă nesemnificativi. Vizionarismul său e străin de convenţia vizionarismului. (Iar Al. Cistelecan şi Ion Pop au dreptate, pe coperta a patra, să vorbească despre un regim „informat de sacru”, respectiv despre o „dicţiune marcat ritualică”). Poetul acumulează, absoarbe cuvinte şi se lasă locuit de ele. Ceea ce, oricum, tot la o retorică imnică ar fi condus, chiar şi în absenţa intenţiei. Aşa însă, se poate reflecta asupra compoziţiei aparte a acestor poeme. Majoritatea, spuneam, lasă divinul în carantină în prima parte pentru a-i pregăti, în a doua, apoteoza.
E, în fond, o chestiune de ritm. Iar la Sorin Mărculescu, ritmurile se dovedesc de o importanţă incalculabilă, fiind, ele, forma cea mai adeseori utilizată pentru a reglementa cât de cât invazia discursului: „(zdrenţe în vânt fluturând cu pocnet iar hexametri dactilici/ fragede leşuri zorite spre viaţa de clopot a umbrei)/ oricât aş crede că nu ştiu nimic ştiu mai mult/ decât mine numai fiind şi ştiu mai mult decât dat mi-e/ să ştiu: treptele- s moi când le urc şi au faţă alunecoasă de vid când le cobor pe pieptul inexistent şi mai departe-n/ privire” (p. 120).
Totul e calculat aici, până şi efigia volumului, afectând jocul rafinat dintre fragment şi întreg (căci, culmea, partea pare elementul de stabilitate, pe când restul, totul, e mobil şi dispersat). Dar calculul nu înseamnă răceală. Dimpotrivă, Sorin Mărculescu problematizează incandescent: „şi rămâne problema adevărului în poezie şi a minciunii/ unei zeiţe şi-a stolurilor de metafore care scindează/ cuvântul în multe cuvinte străine unele de altele dar unificate/ într-un decret de expirare a unităţii realului” (p. 149).
Şi stilistic, şi ideatic, lecţia din această Carte singură e una acut modernistă (de altfel, critica a sugerat că riscul inactualităţii e real): aspiraţia mistică, setea de concept, marota sensului şi a osmozei, ataşamentul pentru prozodie, marile modele (recoltate dintre marii autori), acestea şi altele confirmă alegaţia. Numai că, spre deosebire de destui, astăzi tot mai greu de citit, Sorin Mărculescu nu procedează aşa din epigonism sau din suficienţă. Dimpotrivă, el reuşeşte să tulbure istoricitatea unei formule (altminteri datată) şi să-i confere din nou strălucire (altminteri, pierdută).


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara