Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ordinea - dezordinea de Val Gheorghiu


Urcat la Cetăţuia, în paradisul priveliştii, ochii îţi cad - pedeapsă! - pe monstrul părăsit al C.U.G.-ului. Pentru că monstru a fost şi în gîfîiala lui de început, monstru e şi acm, mai ales acum, uitat aici, blestem industrial oraşului-lumină. Rod întîrziat al dezordinii ce afectase, ab ovo, mintea clasicului bărbos, criminal falimentară în utopia ei destinată fericirii generale. Şi însuşită, nemestecat, de clasicii descendenţi, groparii Rusiei imperiale. Spre nenorocirea unei mari părţi a omenirii. Unde ne-am aflat şi noi, teritoriu tragic predestinat. În care rudimentarii Dej şi Ceauşescu au fost executorii testamentari ai jalnicei utopii. (Apropo: referinţele ultimilor ani au în vedere doar sinistrul interstiţiu al pantofarului, fiind tot mai mult uitat celălalt, al ciocănarului, ce transformase ţara în lagăr de exterminare.) Ciclopul de sub Cetăţuia, al cărui ochi s-a scurs în smîrcurile de la poale, zace acum (ruginit memento înspăimîntător) în soarta lui previzibilă: emanaţie a minţii unor golani ai istoriei româneşti, trădători, neinstruiţi, criminali. Pînă şi foişorul de sub zidul cetăţii destinat a-i fi ciclopului paznic, e atît de vulgar anacronic în supravieţuirea lui... (Ce colosal alt Centru Pompidou ar ieşi din pieritul ciclop sub mintea ordonată a unui mare inventiv! Ce minunat atelier de pictură ar putea deveni dubiosul foişor! Întîi sfinţite, bineînţeles.)
Strada. Asist, într-o piaţetă veneţiană, preţ de cîteva minute, la dezafectarea unui panou electoral. Se consumase un scrutin municipal (afişele fuseseră expuse doar trei zile), iar acum, fulgerător, un echipaj profesionist, descins dintr-o ambarcaţie specială, făcea să dispară orice urmă. La noi, alegerile din 2000 - paralizaseră, practic, viaţa publică. Strada devenise un imens talcioc: afişele cu figuri indiegste (şi cu sloganuri inepte) ne întîrziau în coşmar continuu. Care nici azi, după starea de graţie lăsată celor ce s-au aşezat iarăşi în fruntea bucatelor, nu dispare. Mutre primitiv inexpresive continuă să spurce gardurile, zidurile, geamurile, într-o caraghioasă confruntare post factuală: faciesul predestinat, prin comunism, să ne întreţină coşmarul o viaţă, alături de cei al veleitarului existînd cît sfîrîitul unui flash second-hand.
Strada. Şi tot într-o Veneţie care, se ştie, nu e chiar model occidental de curăţenie. Dar, pe stradelele dintre palate, din loc în loc, sticle mari din plastic, pine cu apă. Mirarea e curmată de explicaţia cerută: dacă animăluţul (în lesă) se vrea cu udul (sau cu uscatul), stăpînul aşteaptă consumarea urgenţei, după care apelează, obligatoriu (şi sub ameninţarea amenzii), la sticla cu apă. La noi?... Animăluţe şi animăluţe.
În cazul Nietzsche, dezordinea mentală se instalează lent, filosoful conştientizîndu-şi, de altfel, starea şi, în teribilele lui eforturi de ordonare, practicate cu program toată viaţa, alternează momentele de normalitate cu cele dirijat deviate. Histrionismul structural îl scuteşte, întrucîtva, de efectele urîte ale sifilisului şi-şi poate oferi/ poate oferi celor din jur numere aproape atractive (trist atractive). În prelung fericitul exod la Torino începe să joace pe stradă scene "vesele şi poznaşe", cum singur îl înştiinţează, epistolar, pe devotatul Köselitz: "... savurez atît de multe glume stupide cu mine însumi încît din cînd în cînd rînjesc pe stradă preţ de jumătate de oră". Devine bulimic, preocupîndu-se metodic de feluri speciale de mîncare, sindromul găsindu-şi însă imediat argument în dictonul lui Feuerbach că omul este ceea ce mănîncă. Meaglomania, şi ea structurală, îşi vrea porţia: cere gazdelor torineze, în stilul lui important, august, să-i pavoazeze camera ca un templu, cu fresce, astfel încît să-i poată primi în vizită... pe regele şi regina Italiei. La un concert, în care se cîntă Beethoven şi Lizst, deşi muzica e lină şi melodioasă (sau poate din chiar acest motiv), izbucneşte în plîns. După care, ajuns acasă, îi scrie, lucid, aceluiaşi Köselitz. "Te rog vino...".
Ştabul de la Propagandă (şi Agitaţie), mare ronţăitor de seminţe (v. Feuerbach), îi pregătise lui Ghiţă Dej o masă trăznet: ţiganii diblari fuseseră urcaţi în copacii livezii. Păsări cîntătoare. Paradis terestru.
Agonicul Luchian îşi amîna, eroic, dezordinea finală prin legarea pensonului de dreapta-i neascultătoare. Cea mai la îndemînă exorcizare a tartorului.
Trecerea liniştit majestuoasă a Regelui Mihai pe bulevardul Ştefan cel Mare. În tumultul străzii. Ordinea firească a României eterne.
Dezordinea se moşteneşte. Uitaţi-vă (uitaţi, cum zic teleaştii sudişti, ca şi cum ne-ar îndemna să uităm), uitaţi-vă la ce se întîmplă acum în România. Scoasă pentru enorm de multă vreme de pe traseul ei organic, de regat armonios, şi blestemată să-şi urmeze destinul republican, impus de ruşi şi de slugile lor dejiste, ceauşiste şi... nomina odiosa. Ce dezordine! Lesne explicabilă, dacă - prin adeziunea ignară a populaţiei - urmaşii în linie dreaptă ai celor sus pomeniţi se simt ca peştii în apa lor. Cu nostalgia dezordinii planificate, în care, la adăpostul patern al liderilor neocomunişti de azi, pescuitorii în aceeaşi apă smîrcoasă prosperă gras, cu mimarea şmecherească a aderării la valorile de piaţă ale Occidentului, dar şi cu persiflarea, în culise, a legilor proprietăţii, dezordinea este azi marca standard. Una congenitală.
Calendarul de pe peretele atelierului din Armeană mă regalează, un an, cu imagini - înmărmuritoare prin acurateţe absolută - dintr-o Germanie peste care nu se cunoaşte că a trecut tăvălugul ultimei istorii. Dacă aş spune că ordinea e cea care tutelează, discreţionar, acest spaţiu hărăzit, n-aş produce, evident, noutatea. Deşi, iată, chiar ea, ordinea, e cea care face frapanta diferenţă. Frankfurt/ Main, fericită simbioză a goticului bătrîn cu noua arhitectură, pare clişeul încîntător aseptic al calculatorului de performanţă. Un pic de dezordine, o scăpare, o neglijenţă - aud şoapta insidios neaoşă în Trompa lui Eustachi - ar da bine... Nu, acolo, am Main, nu.