Într-una dintre săptă-
mânile trecute, la Chi-
şinău, „podul de flori” a
prins glasul muzicii. Sala
de concerte a Filarmonicii
locale a devenit, literalmente,
neîncăpătoare.
A făcut greu faţă valului de melomani,
în majoritate tineri, veniţi în strada
„Mihai Eminescu” cu mai bine de
jumătate de oră înaintea începerii
concertului muzicienilor sosiţi de la
Bucureşti. Ropote nesfârşite de aplauze,
urale de întâmpinare, numeroase
rechemări la rampa sălii de concert
au salutat primul concert la Chişinău
al tinerilor instrumentişti români.
Ansamblul îi reuneşte pe cei cu
totul merituoşi, tineri ce studiază în
instituţiile de învăţământ superior
vocaţional din România, absolvenţi
din ultimii ani ai acestora. În plus,
concertul s-a bucurat de participarea
solistică cu totul excepţională a tânărului
violoncelist Andrei Ioniţă, actualmente
student al Universităţii de Arte din
Berlin, câştigător a numeroase distincţii
naţionale şi internaţionale, dintre
acestea premiul suprem al secţiunii
sale, distincţie cucerită anul trecut în
cadrul prestigiosului Concurs „Ceaikovski”
de la Moscova.
O dată în plus, muzica se dovedeşte
a fi un preţios mijloc de comunicare,
un teren al întâlnirilor de semnificaţie.
Deloc surprinzător, „acordajul” spiritual
întru muzică, constituirea propriuzisă
a ansamblului, au fost posibile
graţie strădaniilor dirijorul Cristian
Mandeal, artist al coagulărilor hotărâtoare
în vederea constituirii ansamblului.
Câteva au fost capetele de afiş
cu totul atrăgătoare ale programului.
Mă refer în primul rând la realizarea
celebrelor Variaţiuni pe o temă Rococo,
pentru violoncel şi orchestră, de Piotr
Ilici Ceaikovski, versiune realmente
captivantă datorată tânărului, minunatului
muzician Andrei Ioniţă. Acesta dispune
de un sunet de o elocvenţă seducătoare
ataşată sensului, vitalităţii înseşi a
frazei muzicale. Aspectul timbral,
inclusiv dinamica sonoră, sunt constructive,
chiar şi atunci când emoţia comunicării
devine supra-solicitantă. Iar aceasta
fără a împieta asupra intonaţiei, ferm
controlate inclusiv în registrul supraacut;
secţiunile lucrării, variaţiile,
capătă individualitate iar ansamblul
acestora îşi menţine coerenţa.
Cu prilejul primei prezentări a
programului la Atheneul bucureştean,
la cererea insistentă a publicului, la
cei 22 de ani ai săi, Andrei Ioniţă a
oferit o versiune uimitoare, în mod
absolut, a Preludiului din prima Suită
pentru violoncel solo de Bach. Unitatea
de gândire, inteligenţa construcţiei
de ansamblu, sensibilitatea acută dar
echilibrată înglobează aici o viziune
timbrală extinsă, cea care colorează
spaţiile inspirat aerate ale lucrării. În
această versiune Preludiul bachian
devine o entitate artistică ce atinge
zonele înalte ale spiritului.
Celălalt aspect remarcabil al
programului l-a constituit prezentarea
Suitei din opera Cavalerul Rozelor de
Richard Strauss. Indiscutabil, realizarea
acestei spectaculoase lucrări presupune
un temeinic antrenament profesional
parcurs la nivel de excelenţă de tinerii
instrumentişti sub conducerea dirijorului
Cristian Mandeal. Sunt tineri muzicieni
care, cu rare excepţii, în instituţiile
de învăţământ artistic din care provin,
dispun de posibilităţi limitate privind
cântul în ansamblu. Muzica acestei
lucrări – sunt reluate simbolurile
muzicale ale operei – este ea însăşi
un spectacol construit de dirijor, de
tinerii săi colaboratori. Se atinge o
vervă dinamică în bună parte atent
controlată, un antren sonor impresionant
ce poate însă depăşi, în finalul suitei
straussiene, în momentul de climax,
aşezarea firească a momentului
psihologic. Un punct de specială
atracţiozitate artistică s-a dovedit a fi
momentul wagnerian, Preludiu şi
Moartea Isoldei, impresionant prin
dinamica foarte largă a evoluţiei
orchestrale, prin susţinerea amplă,
bine întreţinută a acesteia. Aş observa
că întregul program se poate constitui
într-un veritabil exemplu de concert
simfonic de bună reprezentativitate.
Debutul acestuia l-a făcut celebrul
triptic datorat compozitorului Theodor
Rogalski, Trei dansuri româneşti,
un model de orchestraţie savuroasă,
de captivantă valorificare a melosului
popular din diferitele regiuni ale ţării.
Chişinăul? O localitate moldovenească
situată între Est şi Vest. Vreme înschisă
în mijloc de martie, un loc cenuşiu.
Oameni marcaţi de vecinătatea imediată
a unuia dintre marii coloşi ai lumii
actuale. Nu poţi să nu observi că
diferitele etape ale istoriei, prin
care a trecut acest loc, au marcat
oraşul. Marea catedrală din parcul
central este construită în stilul cunoscut
al lăcaşurilor creştine de cult din
perioada ţaristă; ornamentaţie aurită
majestuos supra-aglomerată, grafie
chirilică tradiţională; în interior, la
baza cupolei celei mari, un înscris mai
recent, cu litere de neon, în notaţie
românească, anunţă: Cristos a Înviat!
În perioada sovietică clădirea adăpostea
un depozit. A fost un timp care a marcat
oraşul cu ale sale construcţii rectilinii
neinspirate, cu elucubraţiile cunoscute
ale barocului sovietic care a atins în
anume măsură şi Bucureştiul. Clădirile
vechi, din perioada interbelică sau
ţaristă abia de se mai zăresc printre
costrucţiile noului regim. La amiază,
în parcul catedralei, un bătrânel cu
o voce decrepită, însoţit de o chitară,
încearcă a intona o veche romanţă
rusească. În apropiere, pe unul dintre
bulevardele centrale, în faţa unui
magazin, nestingherit de forfota
mulţimii, un tânăr declamă cu profesională
elocvenţă versuri în limba rusă, în
speranţa că trecătorii îi vor arunca un
bănuţ. Din fericire, oraşul şi-a păstrat
instituţiile muzicale de cultură din
vechiul regim. Filarmonica locală îşi
împarte publicul cu instituţia Orchestrei
de Cameră ce fiinţează în vechea cladire
a Sălii cu Orgă, cu Orchestra Radio,
cu Opera din Chişinău. Muzeul de
Istorie prezintă obiectiv desfăşurarea
etapelor istorice ale Moldovei de peste
Prut, din perioada ţaristă, din cea a
apartenenţei la regatul României, la
puterea sovietică. De asemenea, etapa
actuală. La Muzeul de Artă, o excelentă
expoziţie temporară prezintă valorile
importante ale locului, creatori din
secolul trecut, opere ce se ridică la
nivelul unui remarcabil profesionalism
echivalent picturii, sculpturii româneşti
din secolul XX.
Trebuie menţionat, concertele
O.N.R. amintite au făcut parte dintr-un
proiect extins pe durata a trei seri
apropiate de muzică, primul – cum
notam anterior – susţinut la Bucureşti,
la Atheneul Român, următorul în
cadrul tradiţionalului Festival de Muzică
de la Russe, din Bulgaria, în deschiderea
actualei ediţii, iar ultimul, poate cel
mai spectaculos, la Chişinău. Concertele
s-au putut organiza dat fiind programul
proiectelor de acest fel susţinute de
Ministerul Culturii din România, dat
fiind sprijinul oferit de filiala Chişinău
a Institutului Cultural Român, de
agenţia Lanto communication. Iniţiator
şi inspirator al proeictului, maestrul
Marin Cazacu s-a dovedit a fi, o
dată în plus, un excelent organizator,
un inimos mobilizator al elanului
tinerilor muzicieni. A avut lăudabila
inspiraţie de a închina concertul de
la Chişinău memoriei maestrului său,
profesorul, violoncelistul Serafim
Antopov, într-o perioadă prorector al
Conservatorului bucureştean de muzică;
s-a născut în urmă cu mai bine de o
sută de ani aici, în locul în care au
concertat recent, pentru prima
dată, tinerii muzicieni români ai O.R.T.
În alt sens, nu poţi să nu observi,
prin contrast cu simpatia publică,
cu căldura cu care au fost întâmpinaţi
muzicienii români, autorităţile moldovene
locale au manifestat o indiferenţă
în bună parte jenantă privind
organizarea concertului. Nu este de
neglijat, concertul de la Chişinău nu
a beneficiat de un potrivit program
de sală. O cooperare dintre Ministerul
moldovean al Culturii şi cel de la
Bucureşti ar fi fost firească.
