Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Oraşul subteran de Daniel Cristea-Enache

Apare o dublă mişcare în romanele atât de originale scrise de Radu Aldulescu. Una la suprafaţă, la lumina zilei, pe străzile şi şantierele Oraşului, în parcurile, cârciumile, boscheţii şi intersecţiile străbătute în fugă şi cu priviri de animale hăituite de două-trei personaje memorabile. Şi una retrasă, izolată de tumultul cotidian în câte un spaţiu echivalent cu o vizuină, în care protagonistul se ascunde de toţi ceilalţi pentru a-i descoperi în kilogramele lui de hârtie umplută cu un scris mărunt, ilizibil. Dinamica şi cinetica ficţională, ramuri ale aceleiaşi ştiinţe, nu pot fi utilizate aici simultan, deşi ele trebuie înţelese împreună, în proiectul epic pe care îl servesc.
Ca şi celelalte volume ale prozatorului, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, reeditat după aproape zece ani, dă o senzaţie puternică de viaţă, ilustrând la maximum posibilităţile şi consistenţa iluziei realiste. Eroii, inclusiv cei cu ghilimele, sunt tridimensionali, acţiunile şi limbajul lor, faptele şi gesturile, ticurile caracterizante scoţându-i în evidenţă de parcă nimic nu i-ar fi mai uşor autorului. Radu Aldulescu a fost de la bun început un romancier de vocaţie, nu doar de aspiraţie; însă rămâne oarecum surprinzătoare această prospeţime păstrată de la un roman la altul. Ce se mai poate scrie după o carte excepţională şi de mari dimensiuni ca Amantul Colivăresei? Prozatorul e capabil, iată, să creeze o altă lume ficţională, nu un duplicat al celei anterioare ori un sequel mai palid.
Unele date şi coordonate sunt menţinute: aventurile picareşti ale unui mic grup de tovarăşi, traversarea mediilor sociale, partidele de amor şi reprizele bahice, vorbele buruienoase şi bătăile în toată legea... Însă diferenţa este structurală. Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare e un roman al vieţii lui Radu Aldulescu, asumat ca atare. Aurel Golea, cu debutul lui mereu amânat (ironic, editura la care şi-a adus manuscrisul ce va trebui răzuit bine se numeşte Calende), cu figura de etern perdant social şi căutător neobosit al dreptăţii în ordine literară, nu poate fi decât autorul însuşi. Masca reprezentată de identitatea protagonistului e transparentă. Iar condiţia de scriitor se vede nu numai din avatarurile publicării, ci şi din febra chinuitoare a creaţiei propriu-zise. Omul din subterană apare, deopotrivă, ca personajul prim şi autorul care se scrie: "Ziua şi noaptea se contopeau într-un amurg perpetuu purtându-mă printr-un oraş subteran pe care-l dărâmam şi-l reclădeam neîncetat şi-l populam cu mii de figuri familiare şi necunoscute. (...) Trebuia într-un târziu să ies eu şi să ordonez la infinit ruinele, lanurile de blocuri şi casele, aşezările scurse ca o lavă întărită şi prăfuită peste marginile Platformei Industriale, străzile transformându-se în şosele şi parcurile transformându-se în păduri, lacurile şi grădinile şi terenurile virane." (pp. 70-71).
Fuga eroului prin lumea de deasupra e, desigur, mult mai spectaculoasă. Dar ea îşi caută şi îşi câştigă sensul prin combustia scriitorului, prin explorarea de către acesta a istoriei ce i-a fost dată. Şi în faţa căreia nu-şi descoperă "dovleacul de căpăţână" cu una, cu două. Cu cât epoca mizeră a ultimilor ani ceauşişti presează mai tare asupra personajelor masculine de prim-plan, cu atât acestea (Aurel Golea, vărul său mai tânăr, Laurenţiu Trandafir şi "părinţelul" Andrei Ilieş) se dovedesc mai încăpăţânate în a-i rezista. Inventivitatea lor, de coloratură adeseori penală, are măcar în punctul de pornire un substrat moral. Dacă "toţi suntem ai statului", atunci "de pe urma lui trebuie să mâncăm cu toţii"; şi dacă jigodiile comuniste ne fac viaţa amară, vom reuşi noi, vere şi părinţele, să ne-o facem mai dulce...
Aventurile celor trei eroi, de la Unitatea de Prefabricate şi Confecţii Metalice a Cooperativei Glina şi până la Timişoara, în casa unui fantomatic Pepino care o să-i ducă peste graniţă şi o să-i scape de socialismul biruitor, sunt captivante. Radu Aldulescu dispune, într-adevăr, de materie epică, de episoade şi experienţe de tot felul ce-şi aşteaptă parcă redactarea. Sesizantă e însă şi arta lui de expunere şi rulare narativă, cu ritm când lent, când accelerat, cu schimbări oportune de planuri şi modificări subtile de registru. E motivul pentru care romanul de faţă se citeşte pe nerăsuflate, dar şi într-o stare de concentrare reflexivă, nu numai participativă. Senzaţionalismul unor întâmplări nu anulează verosimilitatea lor şi cu atât mai puţin logica internă a lumii explorate. Ca în Groapa lui Eugen Barbu ori în alte romane realiste de calibru, determinarea materială este esenţială. Problema spinoasă a banilor face să se mişte, să se agite, să transpire şi să dispere această umanitate necăjită, obligată la tot felul de învârteli pentru a supravieţui. Un loc de veci e disputat de mama şi mătuşile lui Relu Golea, într-o istorie penibilă, sordidă. Ghinioniştii decedaţi fără să fi pus mâna, în prealabil, pe mult râvnitul act de proprietate vor fi duşi la Mortu' Fript, adică la crematoriu. Andrei Ilieş, curiosul student la Teologie ce înşiră, frecvent, cuvinte din Scriptură şi cele mai spurcate înjurături, jinduieşte "cu bale la gură" după avutul lui Victor Gomoiu, moşul stăpân peste jalnicul atelier de la Glina şi care, aplecându-se mereu cu mari chinuri, are o vorbă preferată: "Futu-te-n cur, spate". Văru' Laur, care tot "se smiorcăie, se maimuţăreşte şi se gudură cu nesfârşită voluptate", are un râs de "curviştină nătângă" şi nu se dă în lături de la nimic. Atuurile lui cele mai importante sunt ascunse tot la spate. Vine un moment când tovarăşii mai vârstnici şi mai experimentaţi află cu stupoare că "scârba aia smolită" are şi un profitabil debuşeu homosexual. Tânărul Viorel, băiatul lui Gomoiu, i-a pus de mult inima la picioare. Ceea ce înseamnă că Laur, "prinţişorul mulatru", este la înălţimea modelului reprezentat de Motănica, mama codoaşă, care stă cu pisicile ei în casa de pe Calea Griviţei şi se înviorează odată cu sezonul. "Noi nu suntem de felul nostru neam de tubari şi salahori", declară cu mândrie fiul cu certificat de cefalo-schizo, care, altfel, nu ezită să vândă nămol şi floricele pe litoral, când, tot aşa, a început sezonul specific.
Istoria acestor chestionabili, dar fermecători eroi picareşti, mai ales în contextul slinos şi sufocant al socialismului târziu, curge dinspre Bucureşti către graniţa de Vest; şi dintr-o dimensiune personală, restrânsă, comprimată la micul grup, într-una colectivă, larg-socială. Romanul celor trei "crai" dâmboviţeni căutându-şi ţinutul de verdeaţă şi răcoare promis din timpuri imemoriale se transformă, de la un punct (destul de avansat), într-un roman al Revoluţiei din 1989. Din primăvară până-n toamnă se întind peripeţiile lor, aşa zicând, apolitice. După care, ajunşi şi rămaşi în Timişoara, în casa acelui Pepino care nu mai apare, în compania nevestei lui surdo-mute şi a unui brotac "înveşmântat doar în crusta aia de jeg şi muci", eroii (Relu şi Andrei, fiindcă Laur o va şterge cu toţi banii şi cu muta) sunt prinşi în tăvălugul mişcării protestatare. Romanul acesta al Revoluţiei este, de asemenea, puternic şi profund original prin asumarea de către autorul-narator-protagonist a condiţiei lui de paria, chiar şi atunci când epocile se schimbă. Însă scena de vârf, extraordinară, a cărţii e una de interior. În apartamentul mizerabil al lui Pepino, care li se deschide numai dacă aruncă înăuntru, pe geam, cu bulgări de pământ, cei trei fugari sunt întâmpinaţi de surdo-muta Steluţa, nevastă disponibilă şi mamă aprigă a unui copilaş jegos, chinuit de ţigănuşii de pe scară. Foamea, frica şi instinctul sexual, plus cel matern, gătitul şi îndestularea stomacului, avansurile "părinţelului" şi complicitatea amoroasă a gazdei, spectacol live reflectat şi de ochii holbaţi ai privitorilor, cu comentarii de nereprodus - totul se amestecă în două-trei pagini de epică mare, comprimată, de nevoie, într-un citat rezonabil: "Bine că ne-am văzut înăuntru. Din nou aşteptam, dar de-acum aşezaţi în jurul unei mese şi puteam vedea cu ochii mei că Andrei nu exagerase deloc în privinţa Steluţei, în pofida aerului de ţărăncuţă puţin şocată, care se trăgea desigur de la infirmitatea ei. Desculţă şi-n rochia aia neagră fără mâneci, cu poalele până la jumătatea pulpelor, părea cam de-o seamă cu văru' Laur, dar de o rasă cu totul diferită, aşa îmbujorată şi blondă-roşcovană-aurie şi cu ochii ăia mari şi verzi de femeie-pisică. Era zveltă şi arcuită trainic, era chiar aşa cum spusese părinţelu', şi tocmai că ne răzbise setea (...) A dat foamea-n sete, da' numaidecât e gata şi masa. Pe cimentul podelei era risipită sfărâmătura de pământ bătătorit pe alocuri cu tălpile. Până la glezne i se cunoşteau urmele semnalelor fiului ei, contrastând cu albeaţa strălucitoare a gambelor şi pulpelor ce păreau să tresară imperceptibil. Se învârtea ca un animal într-un ţarc cu pământ bătătorit pe jos, pe lângă cratiţa cu fiertură şi tigaia cu rântaş pe aragaz, şi mai era loc în ţarc pentru o masă mică de brad nevopsită, aidoma celei pe care-mi scriam cândva romanele vieţii, şi pentru trei scaune ce păreau să ne fi aşteptat special pe noi. Sosisem şi aşteptam să ni se dea să mâncăm. Eu şi văru' Laur ne holbam ca la un spectacol de toată bafta la tevatura mutei cu brotacul în braţe. I se tăiase răsuflarea de bucurie şi de obidă. Gâfâia strân­gându-l la piept şi albindu-l de pupături din creştet până-n tălpi peste crusta de jeg şi muci, de-ai fi zis că tocmai îl salvase dintr-un cataclism şi gesticula în toate părţile aruncându-şi-l dintr-o mână în alta şi gemea şi mugea acompaniată de orăcăiala copilului care-i dădea apă la moară scormonindu-i cu degetele în urechi. Se căznea parcă să i le destupe, s-o facă să-i audă plânsul, în timp ce Andrei îi susţinea şi se amesteca în furtuna aia de ţipete şi mugete teribilă ca însăşi realitatea faptului că toţi eram nişte animale acolo-n ţarcul ăla cu pământ bătătorit pe jos, nişte animale de rase sau specii diferite care-n aşteptarea tainului bâjbâiam îndârjiţi după un grai comun tinzând să se confunde cu sfâşierea de mamă a mutei." (pp. 163-164).
Nimic, chiar nimic de adăugat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara