Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Ora unu, ora două de Rodica Zafiu


Folosirea formei doisprezece în locul lui douăsprezece, în indicarea orei, este considerată, pe drept cuvînt, o greşeală de exprimare: norma actuală şi uzul cult cer forma care să conţină femininul două, nu masculinul doi, în sintagma "ora douăsprezece" sau în construcţiile eliptice în care apare doar numeralul - "acum e douăsprezece" (o prezentare amănunţită a utilizării numeralelor în acest tip de contexte se poate găsi în Gramatica pentru toţi a Mioarei Avram - ed. 1997, p. 149-150). Uneori opţiunea normei este justificată prin genul feminin al substantivului oră şi deci prin obligaţia de a acorda numeralul cu acesta. De fapt, nu e vorba de un acord imediat, cu cuvîntul alăturat (oră e singular, iar sintagma e apozitivă) ci cu un centru dispărut ("douăsprezece ore"). Menţinerea formei douăsprezece, cu un component feminin în poziţie iniţială, se datorează, foarte probabil, analogiei cu comportamentul numeralului doi/două: aici nimeni nu greşeşte, nimeni nu spune "ora doi". Explicaţia logică şi riguroasă prin acord (cu un cuvînt exprimat sau măcar prezent în conştiinţa vorbitorului) nu e totuşi suficientă pentru a condamna uzul deviant (dar frecvent) "ora doisprezece". în fond, o abatere, inatacabilă, există deja în sistem: folosirea formei masculine pentru prima unitate a măsurării timpului zilei: dacă ora două e justificată de acord, de ce spunem ora unu? în franceză, ori în italiană, de exemplu, unde a doua unitate nu are gen, dar prima are (un/ une, uno / una), se foloseşte, în legătură cu prima oră, forma feminină. Cum se explică asimetria din română (de care vorbitorii nici nu sînt de obicei conştienţi, fiind vorba de formule automatizate)? O ipoteză credibilă a fost formulată de Al. Graur, în Puţină... aritmetică (1971): "trebuie să pornim nu de la oră, care e relativ recent, ci de la ceas, de genul neutru, deci s-a zis un ceas după miezul nopţii, dar două ceasuri după amiază, de unde, mai scurt, ceasul unu şi ceasul două; apoi, când ceas a fost înlocuit cu oră, s-a zis prin analogie ora unu şi ora două" (p. 150). în dicţionarul academic (DLR, VII, 2, Litera O, 1969), primele atestări ale neologismului oră sînt într-adevăr tîrzii (din secolul al XIX-lea); citatele în cauză au particularitatea de a explica în paranteză sensul, prin sinonim: "doaozeci şi patru de ore (ceasuri)", "şase ore (ceasuri) într-una au călătorit"; "întru aceaia oră (ceas)". Lucrul se datorează probabil asemănării fonetice şi grafice a neologismului cu dubletul său moştenit, oară; autorii care optau pentru neologism erau conştienţi de posibilităţile de confuzie pe care acesta le presupunea. De altfel, la 1874, dicţionarul lui Laurian şi Massim trata în acelaşi articol sensurile modernului oră - "tempu de 1/24 parte d'in diu'a civile" - şi pe cele ale vechiului oară, scris tot oră, pentru a marca legătura cu etimonul latin. în explicarea sensurilor, a expresiilor şi a sintagmelor libere în care intră oră ("la optu ore înainte de amedia", "la or'a septe", "in ora septima", "d'in ora in ora", "ora de lucru" etc.), autorii, consecvenţi purismului latinist, nu foloseau deloc termenul ceas. Oricum, dicţionarul atestă construcţia cu numeralul cu valoare adjectivală, "douesprediece ore", care justifică opţiunea normei de azi pentru ora douăsprezece.
Pentru a înţelege cum se formulau indicaţiile temporale precise în limba mai veche, putem urmări cele cîteva citate din dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu (DA), la articolul ceas. O sursă foarte potrivită de atestări ale uzului vechi o constituie şi însemnările stolnicului Constantin Cantacuzino. în relatarea unei călătorii pe mare, în 1667, găsim într-adevăr enunţuri care indică, pentru ceas, alternarea un(u)/ două: "sămbătă la doaă ceasuri de noapte am purces călătorind", dar "am sosit la ostrovul ce-i zic Milo joi ghen. 30 la un ceas de noapte." Peste două secole, în publicistica lui Eminescu, e deja preferat oră, dar se conservă tiparul sintactic vechi, format din numeral cu valoare adjectivală urmat de substantiv. Din păcate, folosirea consecventă a cifrelor ne împiedică să identificăm în citate prezenţa acordului (acesta e de presupus, totuşi): "la 2 ore după amează-zi" (vol. IX, p. 155), "2 ore după miezul nopţii" (X, p. 212); "la 1 oră după amiază-zi" (X, p. 85); "era 12 ore din noapte" (XII, 429). Ora două şi ora douăsprezece sînt deci motivate doar istoric; ceea ce nu însemnă, desigur, că ar trebui să acceptăm construcţiile cu doi sau doisprezece. Ca şi în alte cazuri, reconstituirea evoluţiei în timp şi a oscilaţiilor unor forme şi construcţii poate explica, cel puţin în parte, abaterile actuale, fără a le face însă acceptabile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara