Majoritatea întreprinderilor analitice pornesc, cel puţin în câmpul muzicologiei, de la faptele de expresie lingvistică, morfologice, sintactice, lexicale, care sunt cercetate prin prisma dichotomiei neutru/expresiv. Cu alte cuvinte, demersul este de la expresie la conţinut, prioritare fiind formele lingvistice, de la care pleacă analistul tocmai pentru a le lămuri conţinuturile. Născut dintr-un rest deopotrivă sentimental şi raţional, conform căruia în măsura în care ştiinţa nu se reduce la cunoaşterea unor regularităţi utile şi cercetează adevărul, ea trebuie să-şi legitimeze propriile reguli de joc, volumul Opt simfonii şi un poem de Pascal Bentoiu (Ed. U.N.M.B., Bucureşti, 2007) investighează şi totodată ornamentează cu propria-i creaţie, doct, inspirat o idee problematizată cândva de Jean-François Lyotard, şi care în mod expres se referă la ceea ce, cu o sintagmă destul de compromisă, se mai numeşte "cunoaşterea artistică". Pascal Bentoiu are capacitatea să susţină uneori un demers de sens contrar şi anume de cercetare a unui conţinut intelectual şi afectiv ca punct de sprijin şi de căutare a mijloacelor de expresie prin care el este livrat. Se păstrează astfel mentalitatea pozitivistă ce apreciază drept primordiale faptele concrete. Opt simfonii şi un poem reprezintă nu numai un salutar florilegiu analitic prin care este decupat şi microscopat întreg edificiul simfoniilor personale compuse pe parcursul unui sfert de veac, ci şi un testament în care este stipulată mărturisirea unei remarcabile credinţe artistice. Un testament plin de tâlcuri şi poveţe întocmit cu pricepere, dar şi cu smerenia celui pentru care compunerea de simfonii constituie o spovedanie, o suplicaţie şi, de ce nu, chiar o mântuire. Motivaţia gestului analitic e simplă şi la obiect. "Cred că grupul simfoniilor constituie partea cea mai substanţială a producţiei mele muzicale. Pentru acest motiv am decis să scriu un studiu asupra acestor lucrări, un studiu care din când în când va îmbrăca şi caracterul de confesiune - de pildă asupra ideilor de conţinut sau a circumstanţelor elaborării -, dar care - în esenţă - va încerca să fie cât se poate de obiectiv, ne-eludând punctele de vedere tehnice. Bănuiesc chiar că, fără detalierea acestora, ultimele mele 4-5 lucrări în acest gen riscă să fie de neînţeles" (pag.5). Că este sau nu aşa o va demonstra receptarea ulterioară a opusurilor lui Pascal Bentoiu, o receptare ca toate celelalte, cu un traiect abscons, extemptă oricăror canoane şi criterii, având totodată toate şansele să fie încredinţată unei bouteille ŕ la mer. Însăşi ursita acestei cărţi ar fi putut să "beneficieze" de un tratament analog dacă autorul nu ar fi intervenit prompt şi decisiv: "textul de faţă, datând din 1988, era destinat a fi postum. Cum însă ipoteza respectivă ar putea să nu fie prea departe, am preferat să fac eu corecturile" (idem). Pascal Bentoiu reorganizează în spiritul libertăţii ceea ce destinul a organizat odată sub constrângerea împrejurărilor. Capitolele cărţii sunt mărturisiri (în care) - mai presus de preocupări artistice sau documentare - ţipă dorinţa compozitorului de a lăsa un semn pe care pasul morţii să nu-l poată şterge. E ca o poliţă de asigurare în raftul eternităţii. Autorul dovedeşte o enormă abnegaţie esterioară ce se odihneşte pe o mare valoare intimă. Cu modestia-i binecunoscută, Pascal Bentoiu a sărbătorit în acest an opt decenii de existenţă. Fără tamtam ori zurgălăi. Fără infatuări şi vanităţi. Doar cu sentimentul moderat al valorii proprii. Şi ce este mai virtuos decât să meriţi laudele, dar să fugi de ele ? Pascal Bentoiu a respectat întotdeauna hotarele care-l despart de alţii. S-a născut în 1927 la Bucureşti, fiind, probabil, cel mai autorizat discipol al lui Mihail Jora. Încă din tinereţe i-a plăcut să se manifeste ca un artist liber, neînregimentat vreunei direcţii estetice, dar şi neinstituţionalizat profesional, exceptând două perioade succinte cînd a îndeplinit funcţia de cercetător la Institutul de Folclor (1953-56) sau pe aceea de preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (1990-1992). Creaţia sa nu deţine atributul abundenţei. E mai curând aidoma unei stânci de munte ce la un moment dat, sub acţiunea puhoaielor, s-a transformat în canion. Astfel, pâna pe la sfârşitul anilor '80 distanţele temporale dintre lucrări (fie că este vorba despre opere, simfonii, cvartete ori lieduri, fie că ne referim la studiile muzicologice) erau relativ reduse. După aceea vocea creatoare a lui Bentoiu a cântat aproape exclusiv aria reconstituirii unor opusuri enesciene (neterminate sau abia schiţate). Există o perfectă unitate de ton a operei sale, chiar dacă această operă inspiră reacţii diferite. Care este explicaţia? Poate că susţinuta cadenţă creatoare, alături de quasiegalitatea în ordine calitativă a lucrărilor, a conferit, paradoxal, nu o stare de saturaţie ci una de aşteptare. Prolificitatea şi continuitatea convoacă de multe ori plictiseala, saţietatea. La Pascal Bentoiu însă ele au întreţinut şi au sporit, ca într-o avalanşă, bulgărele de talent şi instinct componistic. Pe de altă parte, ritmul susţinut al creaţiei a menţinut consistent legătura dintre o operă şi alta, în pofida faptului că, bunăoară, fiecare simfonie are un profil unic, inconfundabil, acreditând "un spirit investigativ, deşi remarcabil de echilibrat, dornic de o claritate maximală în discursul său, evitând cu grijă orice echivoc. Facultatea trăirii lirice, pe un diapazon destul de larg, se cumpăneşte cu o egală bucurie a acţiunii, foarte rară în peisajul muzicii româneşti" (pag.143). Simfonia 1-a, op.15 afirmă o cinetică de tip evolutiv "care ajunge totuşi doar la punctul de unde a plecat, fără speranţă şi fără iluzii.(...). O lucrare perfect reprezentativă pentru perioada respectivă de compoziţie, dominată (...) de lucrările dramatice" (pag.17). Simfonia a 2-a, op.20 reiterează "aceeaşi glorificare a unei teme (aici mai mult decât data precedentă, glorificarea fiind reală, ducând la împlinire, nu la anihilare), acelaşi tip de strategie timbrală, acelaşi caracter recapitulativ al finalului. Deosebit aici: conductul sonor în genere mai compact, aceasta însă din pricina dominantei stilistice pop" (pag.29). Simfonia a 3-a, op.22, mustind de ambiţie constructivă şi energie creatoare, se dovedeşte a fi un proiect foarte clar: "la început o coborâre în infern, la sfârşit o tâşnire spre absolut, între ele valea durerilor şi a întrebărilor, zbaterea sufletului omenesc" (pag.44). Simfonia a 4-a, op.25 "răspunde cât se poate de complet - peste timp - celei de a doua (...), dobândindu-şi caracterul ei particular prin atmosfera ireală, de feerie, de grădină fermecată, pe care pare să o fi prins între structurile ei" (pag.63). Simfonia a 5-a, op.26 este descrisă de autor ca "o simfonie heraclitică, dacă se poate spune astfel, din care fiecare grup de 2-3-măsuri ar putea lua loc într-o piesă de tip tradiţional, dar al cărei întreg este insolit prin transformismul nedezminţit, în primul rând. Ceea ce conferă lucrării un caracter de aventură spirituală trăită ca atare în cursul compoziţiei şi având valoare de simbol pentru întreaga cultură, văzută global (pag.76). Despre Simfonia a 6-a "Culori", op.28 "ar fi o eroare să se creadă că este "ilustrativă ori programatică. Dacă e vorba de culori, aceasta înseamnă mai mult o simbolică a lor, decât aparenţe fizice. În fond ar vrea să fie o prospectare a orizontului uman integral, de la neantul non-existenţei, până la transcenderea şi transfigurarea ei, făcând această ascensiune într-o spirală care să ne poarte prin toate realităţile posibile, prin regnuri, prin modalităţi şi dimensiuni ale realului" (pag.98). Simfonia a 7-a "Volume", op.29 "apare ca o opoziţie totală la cea de-a 6-a. Într-un sens ea aruncă un pod, peste timp, către Simfonia a 3-a cu care are în comun o anumită agresivitate orchestrală, sau chiar către a 1-a, prin revenirea la o relativă stabilitate, dacă nu tematică, cel puţin motivică" (pag.112). În sfârşit, Simfonia a 8-a "Imagini", op.30 comportă o dominantă imnică, de celebrare a unor corifei ai culturii universale: Vergilius, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu. Lucrarea se încheie cu un motiv alcătuit din fundamentalele celor opt simfonii ale compozitorului. Geometrie sonoră? Jerbă? Coroană? Dincolo de spiritul ludic ori de subtilitatea viziunii (prezentă copios şi în poemul Eminesciana III, op.23), Pascal Bentoiu îşi gestionează şi negociază aventura componistică într-o tonalitate incontestabil realistă: "Am lansat buchetul celor opt simfonii într-o lume în plină dezagregare culturală: puţini sunt sorţii ca un număr semnificativ de oameni să se intereseze de ele şi de mesajul lor. Nu puteam însă face nicicum altfel, deşi perfect conştient de lipsa la noi a unui public consistent pentru muzică. Literatura sau arta plastică de azi au un public al lor. Muzica mai puţin. În pofida acestor condiţii sunt mulţumit că am acţionat pe plan compoziţional aşa cum am acţionat. Privesc calm, fără nici o remuşcare artistică trecutul şi fără nici o speranţă deplasată viitorul" (pag.146).