Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Oprea, Bucur, Onea... de Rodica Zafiu

Numele "românului tipic", reprezentat adesea în ipostaza caracteristică a "ţăranului român", pare a fi suferit oscilaţii considerabile în decursul timpului şi în diferitele regiuni istorice. În momentul de faţă, numele folosit cel mai frecvent ca antonomază cu funcţie etnico-socială e Gheorghe ("nea Gheorghe", despre care am scris în această rubrică cu doi ani în urmă). Nu îşi pierde total relevanţa Ion, sprijinit de răspîndirea generală a echivalentelor sale în spaţiul creştin şi de analogia cu valoarea lor de nume generice în alte limbi europene. La funcţia de reprezentare ar mai putea candida, dintre prenume, Vasile sau Ilie; în plus, anumite proverbe şi expresii populare, examinate cîndva de Tagliavini, ar mai sugera incerta genericitate contextuală a unor nume ca Vlad, Matei etc.
            
Cu două sute de ani în urmă, în Transilvania din vremea Şcolii latiniste, românul-tip pare să se fi chemat Oprea: nume ales fie din interior, fie de membrii altor comunităţi lingvistice. În Dicţionarul onomastic românesc al lui N.A. Constantinescu, Oprea apare ca un nume laic specific românesc (folosit de obicei ca masculin, dar uneori şi ca feminin), format de la o bază de origine slavă (verbul a opri), dar cu valoarea onomastică dezvoltată pe teren autohton (fapt dovedit de absenţa sa în limbile slave din jur). Numele - care azi funcţionează mai ales ca patronimic - e într-adevăr atestat de documentele vechi. Explicaţia preferată de autorul dicţionarului citat (nu ştiu dacă între timp a fost repusă în discuţie de specialiştii în onomastică) e dintre cele mai interesante; ar fi vorba, într-o exprimare destul de eufemistică, de un nume "cu sens de invocare, privind prolificitatea", cu sensul "să fie ultimul copil dorit"; ar reprezenta deci o tentativă magică de oprire a şirului naşterilor într-o familie.
           
Că numele "românului generic" putea fi atribuit din afara comunităţii lingvistice româneşti o indică unul dintre primele contexte în care apare cu valoarea la care ne referim: Samuil Micu-Klein, în Historia Daco-Romanorum sive Valachorum, relatează înfruntările dintre episcopul Inocenţiu Micu şi reprezentanţii din Dieta de la Sibiu, citînd o reacţie dispreţuitoare a "magnaţilor": "Aşadar, un Oprea valahul ciobanul să ne înveţe pe noi dreptatea?!" (în traducere, în Şcoala Ardeleană, vol. I, antologie de Florea Firan; textul original este în latină: "unus Opre Valachus pecurarius"). Ca într-o adaptare a celebrei "roţi a lui Virgiliu", Oprea devine numele cel mai potrivit pentru un cioban. Un poem pastoral al lui Gh. Şincai, cuprins într-un volum omagial din 1804, e construit sub forma unui dialog între păstorii Oprea şi Bucur. Bucur e desigur un alt nume specific românesc, de mare vechime, probabil din fondul traco-dacic, dată fiind legătura clară a familiei lexicale din care face parte (bucuros, bucurie) cu albanezul bukur "frumos". Semnificaţiile pozitive ale rădăcinii, vechimea, poate şi legătura cu legenda întemeierii capitalei fac din acest nume unul extrem de reprezentativ - destinat parcă simbolizării şi alegoriilor. Pe vremea Şcolii ardelene numele pare totuşi a fi desemnat, ca şi Oprea, mai ales "ciobanul român": cu conotaţii nu neapărat pozitive, caracterul popular nefiind tocmai exaltat de atitudinile critice şi de proiectele educative ale învăţaţilor iluminişti. Ambele nume sînt folosite (coincidenţă, aluzie sau reminiscenţă) de Budai-Deleanu, cînd pledează, în Dascălul românesc..., pentru necesitatea diversificării stilistice. Exprimînd opoziţia cea mai clară între "vorba sau limba muselor" şi "vorba de obşte", autorul constată că "puţini foarte sînt care să să fie înălţat oarecumva preste gloată cu voroava lor, sau vrînd a să depărta de vorba cea de toate zilele"; însă "aflîndu-ne în vreo soţietate aleasă", între "persoane de frunte", "atunci de bună seamă nu putem vorbi cum vorbeşte Oprea cu Bucur în pădure". Dintre cele două nume, Bucur e folosit şi în prima variantă a Tiganiadei, desemnînd un personaj tipic român, bănăţeanul care îi e slugă nobilului Becicherec. În poemul Trei viteji, pentru acelaşi personaj e preferat un alt nume "reprezentativ": Crăciun.
           
Ceva mai tîrziu, la un alt ardelean - Ion Codru Drăguşanu (în Peregrinul transilvan).- numele tipic e totuşi Ion (în forma Onea / Onia); acesta apare mai întîi într-o anecdotă prin care e ironizat graiul ardelenesc ("Noa, da de unde ii Oneo?") şi apoi într-o tiradă a autorului: "De mii de ori am zis că e păcat să se pună românului tot numele de Ioane. Vezi că Ioane e văcariul, porcariul, argatul, tot potlogariul. Oare cum vei nobilita viţa, cum vei deştepta emulaţiunea? Dacă (...) nicicînd nu vei lua zbor către regiunile mai înalte poetice, în etern vei rămînea Onia!"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara