Se împlinesc zece ani de
când cel mai bogat om
din Danemarca, armatorul
Mærsk Mc-Kinney Møller,
a hotărât să doneze statului
danez ultramoderna clădire
a Operei din Copenhaga.
Ridicată în port, pe malul apei
(melomanii sosesc de multe ori acolo
cu vaporaşul, bucurându-se în pauze,
din foaier, de o extraordinară privelişte
asupra ţărmului şi corăbiilor), are o
arhitectură spectaculoasă, din sticlă
şi oţel, concepută de Henning Larsen.
Sala, cuprinsă în exterior într-o carapace
rotundă din lemn de arţar, duce gândul
la un mare violoncel, şi e într-adevăr
faimoasă pentru sonoritate (s-au folosit
cele mai noi soluţii tehnice) şi posibilităţile
scenice, care includ cinematografia
tridimensională. (Şi se face „pielea
găinii” să vezi cum răbufneşte din
perete marea învolburată, iar corabia
cu pânze roşii a Olandezului zburător
– montat de Jonathan Kent – pare
pe punctul de a te strivi, în sală).
Opera daneză are o îndelungată
tradiţie. Despre orchestra ei, Capela
Regală, se spune că ar fi cea mai veche
din lume, revendicându-se de la suflătorii
care trâmbiţau apariţiile regelui Christian
I, în 1448; a participat la războaie,
pe post de fanfară militară regală,
iar Christoph Willibald Gluck a dirijat-
o şi a compus anume pentru alămurile
ei. În 1703 a fost inaugurată prima
clădire a Operei, numită de atunci
Teatrul Regal, sortită multor încercări
(a ajuns chiar depozit de grâne şi de
praf de puşcă, şcoală de cadeţi, cazarmă,
lazaret, parlament, curte de justiţie),
până ce, spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea a reînflorit sub capelmaiştriicompozitori
Kuhlau şi Weyse. Era
perioada când primele opere cu subiect
naţional stârneau aprigi polemici,
iar publicul trecea prin febra mozartiană.
Văduva lui Mozart, Constanze, recăsătorită
cu un consilier de stat danez, Georg
Nikolaus Nissen, spunea că nicăieri în
lume nu s-ar cânta atât de bine muzica
lui Mozart, regretând că Mozart nu
apucase să vadă un Don Giovanni la
Teatrul Regal.
Faimos e şi entuziasmul lui Søren
Kierkegaard pentru opera lui Mozart,
despre care pseudonimul şi personajul
său, estetul A, scrie pe larg în Sausau.
Pentru estet, Don Giovanni reprezintă
erotismul nemijlocit, care poate fi
întruchipat doar prin muzică, obiectul
acesteia fiind „genialitatea senzuală”
– aşadar, tot ce poate fi mai fascinant
pentru existenţa estetică marcată de
reflecţie, nu de nemijlocire. Kierkegaard
însuşi n-a lipsit de la nici una dintre
reprezentaţiile acestei opere. Stând
mai întâi aproape de scenă, s-a îndepărtat
apoi tot mai mult de ea, „căutând un
colţ al teatrului unde să mă pot ascunde
cu totul în această muzică. Cu cât o
înţelegeam mai bine sau credeam că
o înţeleg, cu atât mă îndepărtam
mai mult de ea, nu din răceală, ci
din iubire, pentru că înţelegerea ei
cere distanţă”. În cele din urmă a ajuns
să asculte din foaier, sprijinit de perete:
„acolo efectul e cel mai puternic, e o
lume în sine despărţită de mine, nu
pot vedea nimic, dar e suficient de
aproape pentru a auzi – şi totuşi nesfârşit
de departe.”
La vechiul Teatru Regal se cântă
şi acum Don Giovanni (pus în scenă
cu umor şi trimiteri la Molière de către
Anna Dirkinck-Holmfeld). Însă aniversarea
celor zece ani ai noii Opere s-a petrecut
cu Flautul fermecat (cel considerat de
către estetul A expresia celui de-al
doilea stadiu al erotismului). Potrivindu-
se unei Danemarce a zilelor noastre
– în care umanioarele sunt tot mai
năpăstuite, iar ştiinţele exacte, la mare
preţ, montarea lui Marco Arturo Marelli
împarte scena în două. Pe de o parte,
lumea lui Sarastro, a „dialecticii
iluminismului” creatoare de ambivalenţe,
cu decoruri pline de calcule matematice,
oameni de ştiinţă la calculator, laboranţi
care aleargă după şoareci cu satârul
(mică aluzie la celebrul Lohengrin
cu şobolani pus la Bayreuth de Hans
Neuenfels), sclavii cei negri fiind
transformaţi într-un grup de femei de
serviciu albe. Pe de altă parte, lumea
Reginei Nopţii, a fanteziei, cu decoruri
de frunziş luxuriant, ca în tablourile
lui Rousseau Vameşul, cele trei doamne
fiind adevărate păsări exotice pline de
culori, iar Papageno (Palle Knudsen),
un explorator tropical, cu o comică
scenă finală de striptease – alături
de Papagena (Beate Mordal), pe care
totuşi o acoperă pudic în cele din urmă.
Probele prin care trec cei doi îndrăgostiţ
i în temple sunt vădit mult mai „interioare”
decât în montările clasice. Rar
am pomenit o umanizare atât de
puternică a Reginei Nopţii (Kathryn
Lewek), care îndeamnă la răzbunare
lângă pătuţul gol al fiicei sale răpite,
iar în final e acceptată în templu, şi
o Pamina atât de blândă şi cristalină
precum Gisella Stille.
Printre vârfurile repertoriului din
acest an se numără, de asemenea,
Alcina de Händel, pusă în scenă de
Francisco Negrin şi dirijată de Lars
Ulrik Mortensen, având şi o participare
românească: mezzosoprana Ruxandra
Donose, cu o interpretare plină de
lirism, dar şi de vigoare, a rolului lui
Bradamante. Prilej de a vedea o operă
nu foarte des cântată într-o regie
modernă, care ştie cum să împace
aşteptările mediale ale publicului de
azi cu structura bazată mai mult pe
rolul afectelor decât pe acţiune a operei
baroce, şi de a auzi cântăreţe de mare
anvergură, precum Tuva Semmingsn
(Ruggiero) sau Inger Dam-Jensen
(Alcina); ba chiar de a descoperi cât
de mulţi români (admiratori ai Ruxandrei
Donose) se află în sală la Copenhaga!
O mare reuşită sunt şi Vesperele
siciliene de Verdi, în colaborare cu
Royal Opera House din Londra, dirijate
de Paolo Carignani; este vorba de prima
producţie integrală care se face
după mai bine de un secol. Regia îi
aparţine norvegianului Stefan Herheim,
cunoscut pentru interpretările sale în
cheie psihanalitică şi antinaţionalistă
(cum ar fi ultimul Parsifal de la Bayreuth),
care, deşi se fereşte de actualizări, dă
un nou sens acestei opere – mai puţin
cântate poate tocmai din cauza lipsei
de priză la publicul de azi la naţionalismul
sicilian de secol al XIII-lea. Şi de această
dată, dublarea personajului principal
masculin, Henri (David Pomeroy) printr-
o versiune-copil (transformată, în
momentele de cumpănă, într-un amoraş
călău, Eros-Thanatos), pune în lumină
conflictul dintre rolul tatălui, francezul
Guy de Monfort (Dario Solari), guvernator
la Palermo, şi rolul mamei italiene,
care şi-a învăţat fiul să îl urască pe
cuceritor. Deşi scenele de război sunt
de o cruzime care nu pare să lase loc
iertării, deşi chiar în voioasele scene
de bal personajele poartă drept măşti
nişte cranii, nunţile italiano-franceze
din final, zugrăvite cu simpatie şi ironie
bonomă, sugerează că traumele ar
putea fi depăşite. Asta – dacă nu ar
interveni revoluţionarul Procida, înfăţişat
ca un maestru de balet şchiopătând
(oedipal) în urma chinurilor la care a
fost supus de cuceritori, îmbrăcat în
rochie de femeie, ca un simbol al patriei
(arhetip patern şi matern deopotrivă),
îmboldind-o pe Hélène (Gisela Stille),
cea aflată între tabere, cu un steag
francez căruia îi dă foc în final, în
momentul răscoalei. Procida e interpretat
de nimeni altul decât de celebrul basbariton
Erwin Schrott (probabil cel mai
bun Figaro, Leporello sau Don Giovanni
de pe scenele europene la ora actuală,
şi nu numai), făcând să încremenească
sala cu aria Et toi, Palerme…, dar şi
cu forţa diabolică din scenele de
răzbunare.
Fireşte că nu lipsesc pe scena de
azi nici operele daneze. Se împlinesc
150 de ani de la naşterea compozitorului
romantic Carl Nielsen (1865/1931),
care a fost şi dirijor al Capelei Regale.
Aşa încât, pe lângă interpretările
cvartetelor sale de coarde şi simfoniilor
sale în diverse săli de concert copenhagheze,
pot fi ascultate opera bufă
Mascarada, inspirată de comedia
omonimă a lui Holberg, precum şi
prima operă a lui Nielsen, Saul şi David,
într-o montare mondernă de David
Pountney, cu aluzii la actualele războaie
din Orientul Mijlociu…
