Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Opera domnului Constantinescu de Cristian Teodorescu


Nu cred că dl Constantinescu a făcut bine adunînd într-o singură carte, de dimensiuni dezarmante, memorii, documente de tot felul şi analiza sa la ce face noua guvernare. Se poate accepta ideea că e o carte pentru istorie, dar istoria poate că are şi alte treburi decît să citească din scoarţă în scoarţă uriaşul op al fostului preşedinte al României. Istoria mai are şi prostul obicei că nu se scrie singură, aşa că măcar din prudenţă dl Constantinescu ar fi trebuit să-şi subîmpartă cartea în mai multe cărţi, accesibile ca preţ istoricilor. Pentru comentariul imediat, ea ar fi trebuit să se potrivească şi cu portofelul comentatorilor politici, iar pentru influenţarea opiniei publice sau măcar pentru curiozitatea omului de rînd dl Constantinescu ar fi avut datoria să ţină seamă de dimensiunile salariului mediu pe economie, înainte de a publica o carte care costă, la stand, 1.500.000 de lei.


Atît cît am citit din memorialistica dlui Constantinescu am fost nemulţumit iniţial de lipsa ei de concizie. N-au trecut totuşi decît doi ani de cînd fostul preşedinte a părăsit Cotroceniul încît cealaltă carte, cea a faptelor Puterii, e încă proaspătă în mintea alegătorilor. Prea multe detalii şi prea multe justificări, care mie, unuia, îmi amintesc în rău de ezitările, nenumăratele ezitări ale preşedintelui Constantinescu.

Există o mare justificare a dlui Constantinescu, aceea că a avut încredere în persoane care nu au meritat încrederea sa. Aici cred că memorialistul trebuia _să-şi pună întrebarea cine e mai vinovat? Cel care i-a solicitat încrederea sau cel care i-a acorda-_t-o? Iau un exemplu dintre cele mai izbitoare - Costin Georgescu, şeful SRI după Virgil Măgureanu. Mut, incapabil şi tranzacţionist, dl Georgescu nu făcea nici de şef de piaţă la Matache. Sub noua Putere, cel care ar fi trebuit să fi fost un om de încredere al fostei Puteri şi-a negociat un post călduţ de ambasador, spre deosebire de Virgil Măgureanu. Iarăşi un caz de notorietate, cel al fostului premier Radu Vasile. Să-l judeci după ghiul, unghia lungă de la degetul mic şi după sforicica roşie, roşie de pe mînă împotriva deochiului, după ce l-ai numit premier, stîrneşte întrebarea: unde s-a uitat pînă atunci preşedintele Constantinescu? N-a văzut cum se purta premierul ieşirii din criza Ciorbea, pînă să fie trimis la Palatul Victoria? Dacă n-a văzut la timp, dl Constantinescu ar trebui să-şi asume greşeala.

Pentru cei care mai cunosc detalii ale felului în care dl Constantinescu a devenit candidatul unic al CDR, e dezamăgitor că fostul preşedinte o atacă tocmai pe Ana Blandiana în memoriile sale.

Ajung astfel la miezul memoriilor sale. Dl Constantinescu se crede şi azi un ales, produsul opoziţiei care avea nevoie de un preşedinte care nu putea fi decît Emil Constantinescu. Nu-i chiar aşa, ca să nu zic mai mult. După părerea mea, memoriile dlui Constantinescu ar fi trebuit să aibă alt punct de plecare, deloc mesianic şi precumpănitor cu cenuşă în cap. Domnia-sa a fost împins la preşedinţie fără să aibă merite deosebite şi date certe pentru a îndeplini această funcţie. Dacă nici în memorii dl Constantinescu nu acceptă această poziţionare faţă de destinul său prezidenţial, atacînd chiar pe unul dintre cei mai importanţi artizani ai devenirii sale politice, poate că ar trebui să citim şi memoriile Anei Blandiana, înainte de a-i da credit, pe cuvînt, dezamăgitului fost preşedinte.

Se pare însă că la noi, în memorialistica Puterii, fiecare îşi scrie propria sa istorie. Seria a deschis-o Radu Vasile, a continuat Răzvan Popescu şi sper că nu o închide fostul preşedinte Constantinescu. Regret s-o spun, dar dl Constantinescu încearcă să copleşească prin cantitatea de pagini ceea ce a ratat prin gafa sa politică din ziua cînd a declarat că nu mai participă la alegeri. Dl Constantinescu se consideră azi un soldat credincios al intereselor României.

Frumos spus, dar, dacă opoziţia democratică aproape că nu are nici o importanţă în Parlament, n-ar trebui să ne amintim şi de patetica dezertare a soldatului care a pus micul său orgoliu mai presus de interesele ţării, care ar fi avut nevoie de o autentică opoziţie?