Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Omul nou de Daniel Cristea-Enache

Este obişnuită, în critică, raportarea unui poet la generaţia din care face parte, întrucît generaţia, pentru a se impune ca atare, rupe cu cea anterioară; şi atunci este important de ştiut dacă noutatea poetului şi cea generaţionistă se suprapun. Cazurile mai interesante îmi par acelea în care individualitatea îşi creează şi îşi recunoaşte legături, se afiliază în mod diferit, respinge ceea ce generaţia adoptă (şi viceversa). În felul acesta, ruptura se face nu numai în diacronie, cu modelul poetic preexistent, ci şi în prezentul liric, în unitatea lui spartă-n diversitate şi policromie.
Din această perspectivă, antologia lui Gabriel Chifu, Ploaia trivalentă, este a unui pre-„optzecist” căutîndu-şi, pe cont propriu, repere culturale şi existenţiale transformate în discurs poetic. De altfel, doi dintre cei mai buni cunoscători ai poeziei contemporane, Nicolae Manolescu şi Al. Cistelecan, au atras în cîteva rînduri atenţia că respectivul „optzecism” nu este omogen şi mono-discursiv, ci, dimpotrivă, un „fascicol” de formule distincte ilustrate de poeţii generaţiei (şi, adaug, chiar de unul şi acelaşi poet, în interiorul creaţiei lui). E motivul pentru care „optzeciştii” nu au resimţit, în alte etape ale propriei poezii, nevoia „şaizeciştilor” de a se despărţi de un anumit model al lor, cum s-a întîmplat cu Nichita Stănescu compunînd În dulcele stil clasic sau cu Sorescu scriind La Lilieci. Postmodernismul tolerant şi identitatea poetică multiplă au oferit o libertate de selecţie şi afiliere inconceptibilă în termenii modernismului pur. Iată de ce este relativ mai uşor pentru un autor „optzecist” să-şi urmărească obsesiile şi să-şi redeseneze imaginarul poetic: accentul nou, unghiul diferit, zona tematică (re)descoperită vor „cădea” în aria atît de largă a postmodernismului integrator.
Poezia lui Gabriel Chifu arată o postură mai puţin obişnuită a subiectului liric, şi anume aceea de a se pune frecvent în discuţie şi sub semnul întrebării. Autorul desconsideră ipostaza energică şi energetică, cu imaginarea şi reinterpretarea personală a realităţii, distanţîndu-se astfel şi de „şaizeciştii” aurorali şi metafizici, şi de „optzeciştii” deconstructivi. Subiectul se refuză ca subiect plin şi omnipotent, ca personaj central, ca figură recurentă de la o poezie la alta. Autorul ia distanţă de el însuşi, analizîndu-se cu atenţie şi urmărindu-şi slăbiciunile, erorile, defectele, neîmplinirile, fără să cadă cu totul în negativ şi în autodenigrare (ceea ce ar fi dat o retorică poetică inversată). Poezia va fi instrumentul perfect al acestei explorări de sine, cu rezultate de etapă şi achiziţii ori pierderi simbolice, de la o etapă la alta.
Este, desigur, efectul oricărei antologii bine realizate acela de a înfăţişa un traseu evolutiv al poetului antologat. Dar, la Chifu, formatul antologiei este foarte bine servit de structura însăşi a unei lirici de mare mobilitate imaginativă şi discursivă. Dacă la destui autori ai o senzaţie de déjà lu, fie pentru că o voce mai puternică s-a impus anterior, fie pentru că ei înşişi merg inerţial, făcînd autopastişă involuntară, aici aproape fiecare text surprinde prin prospeţime lirică şi artă compoziţională. Chifu problematizează acolo unde alţi poeţi doar tematizează: „în fiecare zi întîmplări care/ n-au nicio legătură cu mine/ îmi sînt îndesate în creier, pînă la refuz./ ca boarfele într-un rucsac ponosit./ însă rezist./ în fiecare zi primesc/ o sumedenie de pumni în plină figură./ însă nu mă doboară. fiindcă// la vedere am o făptură de cauciuc,/ de încercare, de folosinţă comună./ şi am avut grijă să-mi păstrez/ cîteva trupuri de rezervă,/ pe care le-am pus deoparte, în locuri neştiute./ ele duc vieţi paralele, adevărate.// în orăşelul natal am lăsat/ un trup îmbrăcat în pantaloni scurţi,/ ce aleargă pe străzi, jucîndu-se-n neştire./ pe altul l-am lăsat într-o zi senină de vară/ şi înoată într-o mare clară,/ undeva pe braţul Kassandra.// aceste trupuri de rezervă/ pîlpîie şi luminează aidoma unor felinare aprinse./ aceste trupuri de rezervă/ au inimi inocente, puternice, neîncepute./ n-am decît să închid ochii aici,/ în viaţa asta de doi bani./ am să trăiesc mai departe prin ele,/ trupurile mele de rezervă.” (undeva pe braţul Kassandra).
Discursul este limpede, cvasireferenţ ial, versurile fiind atent lucrate în lexicul limbajului comun şi în firescul adoptării lui. Frumuseţea şi valoarea poemului vin din topirea ideii în materia existenţială şi din regăsirea ei pe firul biografic. Performanţa poeziei lui Chifu este că ideaţia ei bogată, reflexivitatea, problematizarea despre care am vorbit nu sînt separate de corpusul biografic, ci părţi ale lui. Temele fundamentale şi ideile care-l obsedează pe poet sînt topite în „banalul” existenţial şi „obişnuitul” cotidian, figurate într-un limbaj la rîndul său accesibil, simplu, curent.
Este o performanţă să faci poezie de vîrf cu teme fundamentale şi motive obsedante trase într-un limbaj transparent, riscul fiind căderea în gravitate comică sau în retorica filozofardă. Fără îndoială că Sorescu a fost printre modelele unui poet atît de înzestrat şi de lucid precum Chifu. Iată încă un poem de antologie (la propriu şi la figurat) în care eul se des-centrează şi se multiplică, în avatari care nu se mai înşiră în timp, ci proliferează în spaţiu: „într-o dimineaţă alergam pe străduţe, prin cartier -/ mişcarea face atît de bine./ la un moment dat parcă am simţit/ că se desprinde ceva sau cineva din mine/ dar n-am stat să văd ce se petrece,/ mi-am continuat alergarea.// dacă aş fi întors privirea aş fi văzut/ că tot eu eram cel care se desprinsese,/ eu rămăsesem în urmă, abandonasem.// după un timp, s-a repetat povestea, încă unul/ a ieşit din mine şi a luat-o în altă parte./ apoi altul, şi altul, şi altul./ se umpluse cartierul de alergători cu chipul meu:/ fiecare cu ideile şi dorinţele sale,/ fiecare cu destinaţia şi viteza lui.// o, dacă aş fi întors privirea/ aş fi dat cu ochii uluit de legiunea aceea care/ stătuse aţipită în mine.// dar eu mă uitam numai în faţă,/ îmi urmam neabătut cursa,/ dornic să ajung pînă la capăt.// la sfîrşit,/ pe nesimţite, aşa cum se iviseră din mine,/ ceilalţi s-au înapoiat tăcuţi în trupul meu./ parcă s-ar fi suit într-un autobuz navetiştii,/ după o zi de muncă./ şi din nou toţi într-unul/ am pornit spre casă.” (şi din nou toţi într-unul).
E o lirică epică şi codificată simbolic, în care întîmplările de toată ziua sînt reinterpretabile; iar punerea în perspectivă vine deodată cu întîmplările însele, amestecată poetic cu ele. Rafinamentul versurilor e dat tocmai de simplitatea lor, una deopotrivă a situaţiilor şi a limbajului. Situaţia curentă şi limbajul curent, obişnuitul existenţial şi obişnuitul scriptural sînt făcute să capete intensităţi misterioase, într-o poezie care, aparent mergînd pe suprafaţa lucrurilor, deodată le adînceşte. Nicolae Manolescu observa că „întîmplările ori peisajele sînt iluminate din interior”, oricît de „sociale” ar fi ele. Socialul însuşi, în Ploaia trivalentă, este dublat simbolic, cum am văzut, prin numeroşii avatari ai eului apt să-i recunoască şi să-i expună. Fiecare dintre personajele în care identitatea actuală se recunoaşte şi din care este compusă reprezintă o experienţă ce se cere întîi recunoscută - şi apoi însumată. Eul devine o suită de personaje şi o identitate tranzitorie, fiindcă experienţelor vechi le vor urma unele noi, iar un capăt al călătoriei nu există. Deşi angoasa posttraumatică şi anxietatea sfîrşitului sînt asociate cu poemele accidentului (plec din acest trup sau după patru zile, Lazăr), modul filozofic şi religios în care e forjată perspectiva poetică a lui Gabriel Chifu oferă o reprezentare cu fundal. În trupul vechi e un trup nou ce aşteaptă să iasă la lumină, fiecare întîmplare (chiar şi dintre cele mai dramatice) fiind o poartă către o experienţă distinctă şi o reprezentare poetică încă mai largă. Tot ce se întîmplă va ajunge în poezie, ca temă, subiect, episod, personaj, voce, imagine, accent; şi omul nou, departe de a-l scoate din scenă pe cel vechi, îi va înţelege mai bine rolul.
Ploaia trivalentă este antologia unui poet de primă mărime, pus încă pe creştere, şi nu pe obişnuita ruginire.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara