Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Omul în conflict cu lumea şi cu sine de Ioan Holban

La 13 mai 2007 s-au împlinit cincizeci de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Camil Petrescu - prozator, dramaturg, eseist, teoretician al artei, publicist, una dintre personalităţile cele mai complexe ale culturii noastre. A fost o comemorare săracă, jenant de discretă, cum s-a întîmplat, în fapt, în toţi anii tranziţiei, cu evenimentele lumii literaturii, într-o vreme a marii trăncăneli, cum i-ar spune Mircea Iorgulescu, a conflictelor politice nesfîrşite, a smintelii, în fond: "tonul" l-au dat tot autorităţile şi mass media care n-au avut timp şi spaţiu tipografic să participe în chip real la ceremonia funerară de la Paris, a lui Eugene Ionesco (Eugen Ionescu). Motivul? Marele dramaturg îşi luase, în 1990, buletin de "golan" al Pieţei Universităţii şi, astfel, era "pedepsit" a doua oară, după ce numele şi opera sa intraseră, vreme de aproape cincizeci de ani, sub interdicţie. Pe Camil Petrescu l-au "interzis", iată, evenimentele zilelor de azi: certuri, referendum, campanie electorală ("eu, hîc, eu cu cine votez?, se întreba din nou eternul cetăţean turmentat): n-a mai fost timp şi pentru Camil Petrescu. Evenimentul a fost marcat doar printr-o expoziţie de fotografii şi documente deschisă la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, o întîlnire, în acelaşi loc (participanţi: G. Dimisianu, Ana Blandiana, Al. George, Diana Munteanu, Ioana Pârvulescu), moderată de aceeaşi pasionată Florica Ichim, moştenirea spirituală a scriitorului şi îngrijitoarea ediţiilor din opera sa: a mai fost o premieră la Teatrul Naţional "I. L. Caragiale", tot în Bucureşti, cu piesa Jocul ielelor şi tot la insistenţele Floricăi Ichim. Atît.
Comemorarea ar fi fost să fie mai ales a omului, pentru că scriitorul n-a murit în 1957; iar omul se poate aproxima, documentat, în primul rînd prin jurnalul său intim intitulat Note zilnice, prea puţin cunoscut publicului şi chiar specialiştilor; a apărut în 1975, într-un tiraj confidenţial, aproape clandestin, sub îngrijirea lui Mircea Zaciu. Iată. "Apariţia la numai cîţiva ani a însemnărilor zilnice maioresciene (cele trei volume editate între 1937-1939) nu va suscita interesul comentatorului. Credea el într-o lipsă de vocaţie a literaturii române pentru genul "jurnalului"? Cu excepţia lui C. A. Rosetti (Note intime marchează un cap de serie) şi a lui Maiorescu însuşi, nu avem, e adevărat, modele convingătoare pentru o ispită constantă, cristalizată în opere consistente", afirmă Mircea Zaciu în prefaţa ediţiei jurnalului lui Camil Petrescu; seria jurnalelor intime, firavă încă în 1975, va fi substanţial întregită după această dată cu texte publicate, mai ales în colecţia "Restituiri" a Editurii "Dacia", coordonată chiar de autorul acestor observaţii (Timotei Cipariu, B. P. Hasdeu, Iacob Negruzzi, Petre Ispirescu, Ioan Artemie Anderco, Traian Demetrescu, Gala Galaction, Pavel Dan, Liviu Rebreanu, Octav Şuluţiu, Tudor Muşatescu, Geo Bogza) şi cu jurnalele contemporanilor noştri: dar, în fond, ispita jurnalului a fost mereu constantă în literatura română, după cum aproape constantă a fost starea de criză a societăţii în secolul trecut, circumstanţe favorabile dacă nu omului, atunci expresiei intimităţii sale. Camil Petrescu este unul dintre liderii de opinie ai generaţiei anilor ^30, care a dat literaturii noastre o sumă importantă de jurnale intime; dacă Mihail Sebastian, singur, publica fragmente în presă, jurnalul - cel mai cunoscut în epocă - rămînînd, în întregul său, necunoscut pînă acum cîţiva ani marelui public, ceilalţi scriitori ai generaţiei, care se alătură sau numai simpatizează cu programul estetic al lui Camil Petrescu, îşi scriu textele "secrete" dialogînd cu posteritatea: Mircea Eliade, Pavel Dan, Octav Şuluţiu, Geo Bogza, cărora li se adaugă Liviu Rebreanu produc astfel de texte despre care Camil Petrescu nu putea să nu afle: cît de "intim" era jurnalul dacă autorul citea fragmente prietenilor, cum ne informează Rebreanu despre Ion Marin Sadoveanu, de pildă? Oricît n-ar fi crezut Camil Petrescu în "vocaţia literaturii române pentru genul "jurnalului", presiunea orizontului literar în care evolua l-a obligat aproape să scrie un astfel de text (şi nu cedase acestei presiuni chiar şi autorul "celei mai puternice creaţiuni obiective a literaturii române"?).
Este sigur, apoi, că autorul Notelor zilnice nu a luat în seamă apariţia însemnărilor zilnice maioresciene după ce-şi va fi mărturisit entuziasmul pentru Amitirile colonelului Locusteanu? Camil Petrescu nu a comentat jurnalul lui Maiorescu, dar scriitorul (admirator al lui Jules Renard şi prieten cu unii dintre contemporanii care scriau jurnale intime) a ţinut seamă în mod cert de modelul productiv pe care îl oferea acesta; începînd cu generaţia lui Camil Petrescu se poate vorbi de o conştiinţă a tradiţiei acestei specii sau, cel puţin, despre (re)întemeierea ei în secolul nostru. De altfel, titlul jurnalului trebuie pus în legătură cu însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi cu Note intime (cum s-a numit jurnalul lui C. A. Rosetti, publicat în 1902 de Vintilă C. A. Rosetti): Note zilnice este o "combinaţie" a acelor două titluri importante care conturau, pentru scriitorul anilor ^30, statutul şi evoluţia speciei în literatura noastră. Fapt semnificativ, Camil Petrescu "preia" termenii care pot acoperi realitatea jurnalului său intim: Note zilnice pentru că "însemnări" ar fi fost prea mult faţă de amploarea notaţiilor din jurnalul maiorescian, iar "intime" ar fi fost prea angajant pentru un scriitor atît de departe de modelul romanticului "sincer", dispus să nu ascundă nimic "fratelui" său, cititorul. Jurnalul lui Camil Petrescu - o mărturiseşte el însuşi - e "relativ sincer" pentru că, iată, sinceritatea nu spune nimic şi, pe deasupra, e şi vulgară: "Nu sunt decît două moduri de a trece satisfăcător prin viaţă: cu noroc şi cu hotărîrea de a fi lucid şi loial, de a trage consecinţele pînă la capăt ale felului tău propriu de a fi, nu sincer, fiindcă aceasta nu spune nimic şi se încarcă pe deasupra cu o vulgaritate, ci de a fi loial. Tot ce e între acestea înseamnă mizerie dialectică. Superioritatea resemnării loiale asupra norocului e că de noroc nu poţi dispune, pe cînd de tine însuţi, da, că deci poate fi mai frecventă biruinţa decît în cazul norocului, şi mai ales că şansele sunt sporite încă, fiindcă loialitatea în comportare şi gîndire nu exclude norocul": loialitate, luciditate, veracitate, iar nu "sinceritate": acesta este "modul de a trece satisfăcător prin viaţă", pe care îl adoptă Camil Petrescu, fixînd, totodată, orientarea textului care înregistrează "mizeria dialectică" dintre a (nu) fi "norocos" şi a dispune de sine cu superioritatea resemnării loiale. Aşadar, doar "note zilnice"; titlul e încă o dată semnificativ pentru ceea ce Nicolae Manolescu numeşte "modelul productiv" al jurnalelor din secolul XIX "pînă la scriitorii interbelici" (Cealaltă faţă a stilisticii în România literară, 3, 24 noiembrie 1988): productiv, aş adăuga, nu atît prin dorinţa de a reproduce o experienţă deja încheiată, ci de a se distanţa de ea: "însemnările" sînt simple note iar "intimitatea" lor e ceea ce se vede din trăirile fiinţei pe suprafaţa reflectorizantă a "zilei", a cotidianului.
"Un jurnal e un lucru anost şi aproape fără sens. Totuşi simt nevoia unei exteriorizări. O operă literară mi-ar lua timp şi mi-ar cere o sforţare de care azi nu mai sunt în stare. Va trebui totuşi să înregistrez în note fie şi agramate zigzagurile îndoielilor mele cotidiene. în conflictul acesta pe care îl am cu toată lumea am nevoie de un martor, relativ obiectiv, ca un aparat de filmat în prezenţa unei scene fachiriste"; jurnalul lui Camil Petrescu nu face excepţie de la temele generale ale speciei (silnicia consemnării, necesitatea prezenţei martorului "obiectiv"), dar funcţia jurnalului intim are, în cazul său, cîteva aspecte particulare. Note zilnice nu reprezintă atît un text de identificare, cît un spaţiu securizant pentru o subiectivitate mereu ultragiată şi mereu în ofensivă, în efort de dispersare în plan social: puterea de acţiune se sprijină, cum se ştie, pe şansa replierii: aflat în permanent "atac", Camil Petrescu găseşte în jurnal necesara zonă "de refacere", omul în prima linie de pe frontul tuturor confruntărilor sociale şi repliere. Jurnalul este un element important al strategiei scriitorului: enclavă ascunsă unde se poate oricînd retrage, jurnalul e şi un stimulent pentru perioadele dese în care scrisul îi provoacă "idiosincrazie", un instrument de orientare tactică pentru viitoarele ofensive ("Nu poţi fi informat dacă nu eşti în prealabil orientat...", constată luptătorul), o "bază de aprovizionare" cu fapte, planuri, schiţe de atac, substanţă pentru alte texte: "Ar trebui mai multă subtilitate, mai multă libertate în acest scris intim... Cred că îmi mai trebuie exerciţiu pentru asta şi mai ales, dat fiindcă gîndul însuşi de a aprofunda mă oboseşte, cred că e necesar ca mai întîi să se constituie aci o bază de fapte, ca să nu mă mai descurajeze şi să mă abată complicaţia, densitatea şi subtilitatea celor care năvălesc în mine cînd mă gîndesc să scriu. Va trebui să adun aci şi notele dezagreabile, care mă fac să mă cred nedreptăţit şi deci îmi complică atît existenţa, din diferite ziare... Ar trebui să adun aci şi un material fără caracter de memorii, care mi-ar folosi într-alte opere...". în sfîrşit, şi jurnalul lui Camil Petrescu descoperă strategia curentă a impactului "intimităţii" cu cititorul din posteritate; recitit, revizuit, adăugit, Caietul cu note zilnice înregistrează ultima însemnare la 17 septembrie 1940, cînd autorul îşi face explicite intenţiile: "Corecturile şi notele cu creionul sînt făcute la lectura acestui caiet din 15-16-17 sept. 1940". Iar scopul acestei lecturi de (ultim?) control al notelor zilnice este acela de a supraveghea procesul de constituire a unei imagini "loiale" a sinelui pentru posteritate: jurnalul este ecranul pe care se va proiecta în faţa cititorului potenţial "filmul" unei existenţe şi imaginea protagonistului său. în perspectiva "regiei" acestui contact, autorul, asemeni lui Gala Galaction sau Liviu Rebreanu, îşi asigură o marjă de siguranţă: paginile caietului - spune Camil Petrescu - "nu sunt un jurnal obiectiv-subiectiv, căci asemenea jurnale nu pot ţine decît cei care renunţă la o operă propriu-zis, fiindcă altfel opera îţi ia timp şi material, ci un dosar de mărturii, evident subiectiv, cu dorinţa intimă de a repara imaginea pe care şi-o fac şi şi-o vor face oamenii despre mine. Buna-credinţă e aci înlocuită prin veracitate, căci buna-credinţă e un concept şiret şi prostesc, pe cînd veracitatea nu poate scăpa de controlul intuiţiilor superioare...". Notele zilnice creează un anumit tip de complicitate cu cititorul; ele se adresează nu cititorului "comun", ci aceluia cu intuiţii superioare, singurul care poate "judeca" (controla) veracitatea (iar nu buna-credinţă, sinceritatea) jurnalului. Camil Petrescu, asemeni celorlalţi autori de jurnale intime din literatura noastră, are conştiinţa clară a faptului că notele sale zilnice rămîn, că ele trebuie să rămînă şi să depună mărturie despre cel ce le-a scris, prin imaginea proiectată pe ecranul cititorului din posteritate; "dosar de mărturii" (Camil Petrescu), "spovedanii" (Liviu Rebreanu), "scrisori" (Gala Galaction) şi chiar "roman" (Alexandru George), jurnalul e mereu numit altfel în literatura română din veacul trecut; efect al necesităţii de a se diferenţia, de a lua distanţele necesare faţă de modelul speciei, constituit prin C. A. Rosetti şi Titu Maiorescu, în secolul XIX: semn sigur al descoperirii unei tradiţii, al conştientizării ei şi, implicit, al unor tensiuni interne care dezvăluie procesele de cristalizare (prin diferenţiere, prin raportare la "modelul productiv") a modalităţii jurnalului intim în literatura noastră.
Tema care structurează Notele zilnice ale lui Camil Petrescu este ceea ce aş numi omul în conflict cu lumea şi cu sine; consemnînd, ca şi în cazul lui Rebreanu, doar "întîmplările rele", jurnalul este un specific text de criză: suferinţe, gînduri amarnice din care nu lipseşte ideea sinuciderii ("soluţia logică, nu sentimentală" a ieşirii din impas), crizele financiare şi, mai ales, de orgoliu, preocuparea obsedantă pentru procurarea banilor necesari supravieţuirii ("Aceeaşi preocupare, de a găsi bani", notează autorul la 2-30 august 1931, iar, o lună mai tîrziu, "azi literalmente nu am ce mînca" şi "n-am decît pensia, adică de plătit chiria") - acestea sînt evenimentele care furnizează materia notelor zilnice. Contrapunct al existenţei şi posibilă placă turnantă a operei, jurnalul înregistrează "tragedia mizeriei" pentru a crea termenul opozant (sau, altfel, spaţiul de repliere, oricît de derizoriu ar părea el) al confruntării din prima linie. Deznădejdea ("Nimic nou. Totul stupid de fără perspectivă. Sunt bolnav şi profund descurajat") este resortul ascuns al voinţei de a învinge, baza strategică, "nimicul" de la care se poate visa "totul"; soluţia sinuciderii ori strigătul deznădejdii nu sînt decît expresii ale crizei de autoritate, ale fascinaţiei de a stăpîni planul social: "tonul de stăpîn" pe care şi-l impune în relaţiile cu ceilalţi ("trebuie să arăt din prima clipă că sunt periculos, nu cînd totul e iremediabil"), ambiţia de a forma tineri, de a deveni lider al unei "opoziţii", al unei grupări care să lupte sub comanda sa, reprezintă reflexe condiţionate ale adevăratei autorităţi pe care Camil Petrescu o caută în lumea literaturii: "Prin delicateţea condeiului, prin frumuseţea melancolică a subiectului, prin analiza subtilă a cîtorva momente simple altfel, Adela e desigur o operă de frunte a scrisului românesc. Totuşi, de ce Ibrăileanu nu a putut-o scrie decît cînd Ultima noapte... a autorizat acest soi de cărţi? Termenul autorizat mi-l citează cu admiraţie Sebastian": după cum romanele (Patul lui Procust şi Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război) autorizează (re)producerea unei întregi literaturi care, oricît de "frumoasă" şi "subtilă", rămîne definitiv datată, posterioară modelului de autoritate, scriitorul se lasă fascinat de spectacolul cu aceeaşi regie dar cu alţi actori, încercînd să-şi transfere centrul structural într-un alt orizont, dincolo de lumea literaturii pe care, iată, o stăpîneşte cu puteri discreţionare.
Criza de autoritate din lumea literaturii corespunde crizei de expansiune a centrului structural în planul relaţiilor sociale unde se constituie prima linie a frontului asprei confruntări: "tragedia mizeriei" şi autoritatea literară reprezintă zona de refacere din spatele unei tranşee aflate mereu sub focul concentrat al artileriei duşmane: "Aci unde totul se aranjează "în şoaptă", eu rămîn vecinic absent. Nu pot cere nici o slujbă publică. Nu pot trăi din scrisul meu: piesele nu mi se joacă şi romanul nu mi-a adus mai mult decît aduce atîta scris unui copist. Din ziaristică nu pot trăi". Iar contrapunctul eşecului repetat într-o luptă mereu reluată cu aceeaşi mistuitoare dorinţă de a învinge rămîne personalitatea, centrul structural, constituit în cealaltă lume, dominată, a literaturii: "Nu cred decît în personalitatea mea": iată răspunsul pe care îl dă "omul de hîrtie" atacurilor dure ale "omului social", ale celui cu "puroi în suflet". Omului în conflict nu-i sînt însă proprii resemnarea, retragerea în zona securizantă, oricîtă nobleţe şi superioritate ar putea vedea aici "lumea" pe care artistul de altădată o "culpabiliza" prin simplul gest de a-şi arăta "rănile"; mentalitatea scriitorului se schimbă, democraţia burgheză a secolului XX făcînd posibilă iluzia succesului pe scena socială, a cîştigului la bursa valorilor acesteia prin exploatarea capitalului pe care îl reprezintă opera, valoarea şi, mai ales, reputaţia: scriitorul secolului nu este învinsul, scepticul, nici "poetul blestemat" - figurile specifice cîmpului literar al veacului XIX -, ci omul în confruntare cu vectorii planului social, suferind mereu prin conştientizarea poziţiei sale totdeauna periferice, dar nu mai puţin mistuit de dorinţa de a stăpîni scena, de a se integra (şi a străluci) printre protagoniştii spectacolului puterii: "Nimeni nu vrea să-mi dea sprijin să trăiesc, toţi mă îndeamnă să fac... literatură că altceva nu e de mine. Incomparabili pezevenghi..."; "pezevenghi" sînt, în fond, adversarii, cei care, simulînd admiraţia pentru un "bun" pe care nu-l au (talentul, ştiinţa de a face literatură), încearcă să stopeze căile de acces ale transferului de reputaţie de pe un palier social pe altul; dar - cum se vede - translarea nu e posibilă nici în cadrul "elitei" culturale, unde intrările de la un etaj la celălalt sînt păzite cu străşnicie: "Cînd urcam scara la Argus, m-am întîlnit cu Şeicaru, cel care m-a scos pe mine din viaţa literară. Gafencu, după el pe scară, părea fericit că e văzut cu Şeicaru; Gafencu, care se eschivează de la o prietenie prea netă cu mine, pe care o găseşte sub posibilităţile lui. Azi se spune că Şeicaru are o avere de 30-40 de milioane, făcută în cinci ani (cînd mie mi se vinde biblioteca pentru impozit)": viaţa literară este o ipostază a vieţii sociale, un univers care repetă întocmai organizarea, legile şi mecanismul celuilalt. Iar modul de a fi al lui Camil Petrescu în această lume ilustrează pregnant amintita figură a omului în conflict: pasiunea pentru box ("Mă pasionează boxul. Am plătit bani cu care aş fi cumpărat o carte interesantă, ca să văd boxul") este, în acest sens, revelatoare.
între scriitorii anilor ^30, Camil Petrescu este adevăratul luptător, mereu în ofensivă în pofida eşecurilor, mereu în căutarea fisurii din sistemul de apărare advers, cu o strategie clară şi cu o privire de o luciditate cristalină asupra cîmpului de luptă; mai mult încă decît Rebreanu care viza, şi el, acelaşi transfer de reputaţie din lumea literaturii pe scena socială, Camil Petrescu intuieşte cu mare exactitate regula jocului: "S-ar zice că operele mari nasc dintr-o vanitate excesivă, şi poate că nu greşesc mult afirmînd asta... Dealtfel la temeiul oricărei activităţi literare, şi chiar de alt soi, este intenţia imediată a publicităţii... Dorinţa ca lumea să ştie cum simţi şi ce gîndeşti. Reportînd: vanitatea, orgoliul preced opera de artă şi în acest sens orgoliul e creator... Cred că o dovadă a mediocrităţii mele e că pînă acum n-am avut curajul să înfrunt ridicolul imens de a fi un geniu... De a mă comporta ca atare, fără să mă sinchisesc de surîsurile enervate şi indignate. Cînd Mircea Eliade afirmă că de la Goethe n-a mai existat o minte organizată ca a lui, cînd I. Peltz răspunde la telefon: aci Balzac, cu o implacabilă voinţă, e probabil că se vor zbuciuma să fie ceea ce cred că sunt."
Camil Petrescu este, probabil, primul scriitor român care descoperă "regia faimei" şi rolul ei în crearea personalităţii; capitalul cultural nu se mai confundă, ca pînă acum, cu opera, reputaţia cu meritul, soarta omului în conflict fiind decisă nu de valoarea literaturii pe care o scrie (cu un curs neglijabil la bursa valorilor sociale), ci de abilitatea manevrării resorturilor mecanismului social. Pe scena unde se joacă drama puterii funcţionează alte legi decît cele ale "moralei" pe care se întemeiază lumea cărţilor, împărţirea personajelor în "pozitive" şi "negative" nu spune nimic, valoarea e o noţiune cu care nu se poate opera, reputaţia şi meritul real fiind realităţi paralele, biruinţa sau înfrîngerea ţinînd de calculul probabilităţilor, de ştiinţa adaptării la regula jocului: aici, a scrie sau a nu scrie Opera nu are nici o însemnătate. Această pagină de percutantă observaţie sociologică dezvăluie tensiunea internă dintre elementele care constituie centrul structural al fiinţei: criza de autoritate (în lumea literaturii) şi criza de expansiune (în şi pe scena socială) sînt reperele majore ale existenţei lui Camil Petrescu care repetă, în fiecare împrejurare a vieţii, un scenariu căruia i se conformează personajele cărţilor sale. Criza - spune Autorul în Note zilnice e "suportată", de nu depăşită, printr-o "lucrare": şi nu acelaşi lucru gîndesc (şi, pînă la un punct, fac) Ştefan Gheorghidiu, Ladima Bălcescu ori Gelu Ruscanu?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara