Mă simt obligat să încep acest
text cu un citat din Will Gompertz,
un fost director al Galeriei
„Tate”, care a scris „O Istorie
a Artei Moderne”, după cum
spune el, fără pretenţia de a fi un
autentic critic de artă, ci mai degrabă
un jurnalist de artă: „Arta conceptuală
este zona artei moderne faţă de care
tindem să fim cei mai sceptici. Cunoaşteţi
genul acela de lucruri: un grup mare
de oameni care se adună ca să strige
cât de tare pot (Paola Pivi, 1000,
executată la Tate Modern în 2009)
sau o încăpere întunecată plină de
pudră de talc, luminată de o singură
lumânare, în care suntem invitaţi să
umblăm (o instalaţie a artistului
brazilian Cildo Meireles, intitulată
Volatil). Asemenea lucrări sunt deseori
antrenante, chiar te pun pe gânduri,
dar sunt ele artă? Da. Sunt - îşi
răspunde Will Gompertz. Pentru că
aceasta este intenţia lor, unicul lor
scop şi premisele pe baza cărora
suntem invitaţi să apreciem”.
Proiectul de expoziţii, care l-a avut
drept curator general pe istoricul de
artă Alexandra Titu, „Omul împotriva
vieţii”, şi care s-a desfăşurat în mai
multe galerii din Bucureşti, la sfârşitul
anului trecut, se plasează în această
zonă, a artei conceptuale, într-o
proporţie apreciabilă. Evident că
selecţia unor participări a fost dificil
de făcut, tocmai pentru că arta
conceptuală se află, mai tot timpul,
sub circumspecţia valabilităţii. Ne
întoarcem tot la Will Gompertz, care
precizează cu o oarecare fermitate,
că nu putem accepta ca un artist să
ne bage orice gunoi pe gât. Răspunsul
la această întrebare este dat de artistul
american Sol LeWitt, pe care Gompertz
îl identifica într-un articol scris pentru
revista „Art Forum” în …1967: „Arta
conceptuală este bună numai când
ideea e bună”. Să ne întoarcem, însă,
la tema noastră „Omul împotriva
vieţii”, desfăşurată, după cum scriam
mai sus, în mai multe centre expoziţionale
din Bucureşti. Avem în faţă catalogul
acestei manifestări, apărut – aşa cum
se întâmplă în România, de cele mai
multe ori – după ce evenimentul s-a
închis. Este bine, totuşi, că s-a produs
un astfel de document, pentru că,
altfel, evenimentul s-ar fi aneantizat
printre sutele de evenimente care se
întâmplă, într-un an, în Capitala
României. Acelaşi Gompertz, pe care,
de data asta, îl citez din memorie,
constată că din preocupările tinerilor
artişti, ai generaţiei de astăzi, pare
să fi dispărut atitudinea cu componentă
politică. Numai că, în ţările din Est,
aflate în schimbări profunde, structurale,
politice, sociale şi mai ales economice,
sensibilitatea artistică nu poate fi
protejată şi nici camuflată în faţa
depresiunii existenţiale imediate.
Am putea spune că, dimpotrivă, când
liderii politici abandonează, în exerciţiul
puterii, comandamente care ţin de
sănătatea socială, artiştii se poziţionează
revendicativ în fruntea societăţii
civile. Nu altceva vrea să spună acest
proiect, care a strâns artişti din toate
generaţiile, cum a fost, de exemplu,
problema exploatării cu cianuri a
aurului de la Roşia Montană, defrişările
sălbatice ale pădurilor şi golirea de
sens a urbanităţii, eşecul tot mai
pregnant al mobilizării forţei de
muncă, odată cu destructurarea
economiei. Să cităm, însă, un fragment
din textul scris pentru acest proiect
de Alexandra Titu: „Escaladarea
tensiunilor politice şi interconfesionale,
interrasiale şi etnice, cu suport militar
sistematic şi diseminat, de tip terorist,
degradarea relaţiilor sociale, ca şi
distrugerea mediului natural, impun
culturii, cu toate instrumentele sale,
asumarea unei atitudini explicite, iar
arta, cu forţa sa de impact şi-a dovedit
mereu eficienţa provocatoare şi
capacitatea de orientare a opiniei
publice şi de a impune modele”.
Înainte de a ne opri asupra unor
autori din catalog, să îi amintim pe
curatorii care au avut de administrat
spaţiile expoziţionale: Patricia
Teodorescu, la Centrul Artelor Vizuale;
Reka Csapo Dup la Galeria Arthale
a Fondului Plastic, precum şi la Galeria
Tipografia; Galeria Simeza şi Casa
Mincu au fost curatoriate de Marius
Burhan; Galeria Galateea de Cristina
Bolborea; Dorina Horătău, la Galeria
Orizont şi Casa Mincu; Mihaela Lazăr
la Universitatea de Arhitectură şi
Urbanism „Ion Mincu”. O serie dintre
artişti prezenţi în expoziţie au fost
premiaţi şi amintim, aici, Premiul
pentru Pictură, acordat lui Nicolae
Comănescu, pentru lucrarea „Dreptate,
ochii plânşi cer să te vadă”, cu care
se deschide catalogul. Cine este
obişnuit cu arta lui Nicolae Comănescu
îşi poate mai uşor imagina cât de
frapantă este lucrarea sa, organizată
în două planuri, cu un peisaj al
unei uzine dezafectate, lucrată în
tuşe terne, pe cerul căreia este plasat
sloganul din titlul lucrării, organizat
în jurul triunghiului care simbolizează
Ochiul lui Dumnezeu, un scarabeu
aici, din care picură o lacrimă de
miere. Galbenul literelor accentuează,
pe cerul albastru, teribila pustietate
a peisajului, ca o dezamăgire copleşitoare
aşezată asupra dezastrului industrial.
Grafierea cuvântului „Okii”, prin
folosirea literei K, dezinflamează
agresivitatea sloganului, făcând inutilă
mobilizarea pe care o presupunea
iniţial. Câtă ironie, e OK, adică! Premiul
pentru Sculptură, atribuit lui Cătălin
Bădărău, pentru lucrarea „Meat me”,
este una dintre cele mai cutremurătoare
imagini din tot albumul. O mână
uriaşă din cauciuc siliconat este
atârnată, precum sunt carcasele vitelor
în abator, sub cupola unei hale din
Combinatul Fondului Plastic. Este
inutil să încercăm o hermeneutică
pe această imagine, pentru că vorbeşte
de la sine despre inutilitatea propriilor
mâini, care nu mai au ce şi pentru
cine să lucreze. Pentru că tot deschideam
începutul acestui text cu un citat din
Will Gompertz, despre arta conceptuală
şi performativă, amintim că în expoziţie
au fost proiectate filme, cum este cel
al Elenei Copozeanu, din care sunt
reproduse, în album, câteva secvenţe,
care vorbesc de la sine, cu un mesaj
direct, despre aerul irespirabil din
spaţiul urban. Personajele care
performează îşi folosesc propriul chip
pentru a transmite mesaje precise
despre frica ce se insinuează din
peisajul prin care trec şi care te pândeş
te, la tot pasul; trupuri sângerânde,
doborâte la pământ şi poate cea mai
violentă imagine din tot ciclul, un
bărbat cu o mască pe figură, care
ţine în palmă plante firave, obţinând
un efect maxim, sunt la rândul lor
direcţionate imperativ: „Dacă de noi,
oamenii, nu puteţi avea grijă, să ne
lăsaţi să respirăm, măcar acestor
plante lăsaţi-le viaţa”. Îl regăsim în
expoziţie şi pe sculptorul Aurel Vlad,
printr-o lucrare excepţională, din
gresie şi metal. Un om lăsat singur
în faţa istoriei îşi contemplă umbra
prăbuşită pe podea, golit parcă de
sens, într-o ipostază halucinantă, din
care tovarăşul său, câinele, îşi caută
derutat stăpânul, a cărui identitate
pare imposibil de recuperat. Un videopoem
al lui Gheorghe Rasovszky pune
faţă în faţă dezastrele pe care le
contabilizează un personaj îmbrăcat
în pufoaică, amintind de vechii brigadieri
de pe şantierele patriei sau colhozurile
comuniste: clădiri cu tencuieli mâncate
de afişe electorale, câmpuri asediate
de mărăcini şi ierburi sălbatice,
agregate de purificare a apei asediate
de pet-uri… Este imposibil ca în
spaţiul atât de mic al acestei pagini
să-i trecem în revistă pe toţi artiştii
prezenţi în album. Ne-am oprit aleatoriu
doar la câţiva, deschizând la întâmplare
albumul, promiţând o revanşă în
timpul viitor, când vom dedica fiecăruia
spaţiul cuvenit. Închidem textul de
faţă cu o menţiune, pe care ne simţim
obligaţi să o facem. La Galeria Arthale,
a fost prezentă şi Vanda Mihuleac
cu un film, „Insurrection politique”,
cu secvenţe heteroclit etnice ale unor
manifestări din capitala Franţei,
bănuim, unde artista s-a refugiat de
multă vreme. În curând, însă, ştim
că ne vom întâlni cu aceasta la Muzeul
Naţional de Artă Contemporană …
O finanţare mai bună a acestui proiect,
coordonat atât de abil de istoricul
şi criticul de artă Alexandra Titu,
ar fi putut să transforme Bucureştiul,
la momentul respectiv, într-o capitală
europeană a artelor contemporane.
