Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critici invitaţi:
Omul fără vocaţie de Ioan Holban

Cei care au citit cărţile anterioare ale lui Ioan Groşan – Caravana cinematografică (1985), Trenul de noapte (1989), Şcoală ludică (1990), Planeta mediocrilor (1991), O sută de ani de zile la porţile Orientului (1992), Jurnal de bordel (1995), Nutzi, spaima Constituţii (1998),Povestiri alese (1999), Judeţul Vaslui în NATO (2002) – sau, poate, cei care au ştiut doar risipa de talent, umor şi ironie demolatoare din rubricile de cotidian („Ziua“, de exemplu, „pi piron” în Gara de Nord, ah, mă-nnebunesc!) sau, poate, vor fi fost martori la prozele îndelung vorbite nu-se-ştie-unde şi nu-se-ştie-cînd, au aşteptat, iarăşi, poate, o carte nouă, iată, prima dintr-un ciclu epic.

Un om din Est (Editura Noul Scris Românesc, Tracus Arte, 2010) reprezintă, ne avertizează autorul, doar volumul întîi dintr-o construcţie narativă mai amplă, vizînd timpulepocă şi oamenii din a doua jumătate a secolului trecut. Epoca (sau, mai degrabă, cu vorba uitatului Paul Georgescu, „iepoca”) din romanul lui Ioan Groşan e, deocamdată, în schiţă generală; acidul ironiei care se simte peste tot e strecurat într-un rîs gîlgîit, hohotitor, fie că macină hotărîrea de a intra în partid (în partidul comunist, desigur) a profesorului de biologie Grigore Samsaru („Într-o bună dimineaţă, în binecuvîntata zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Şcoală generală nr. l din orăşelul A..., se trezi brusc cu o irepresibilă dorinţă de a intra în partid. Simţi atît de puternică dorinţa, încît, prins parcă de-o erecţie apocaliptică, zvîcni în capul oaselor, aruncînd plapuma la o parte şi dezvelind-o pe blînda lui soţie care se răsuci cu spatele la el şi mormăi, cum făcea de obicei, «nu mai sforăi, Grigore»”) sau şarjează hipnoza în masă de care se lasă cuprins studentul Willy Schuster, un minoritar care trebuie să-şi manifeste adeziunea la faptele Tovarăşului, fie că descrie o vînătoare de cerbi, de tot hazul, a Aceluiaşi, în mîndrii noştri munţi: episod disputat, în umor şi ironie corozivă, doar de momentele cînd directoarea Şcolii generale nr.1 din orăşelul A... cade în budă.

În primul volum din ciclul epic, însă, nu epoca e personajul-pivot, ci paradigma umană; Nelu Cucerzan, Grigore Samsaru, Iuliu Borna, Willy Schuster, Codruţa, toate iubitele lui Nelu Sanepidu, fata din Făurei, de la Sighişoara, Annelisa M. la Costineşti, Ada, Liliana, N.R.M. din Bucureşti, Tita (adică, Tit-Livia Porolissa Pop) din Zalău re-prezintă, din interior, ceea ce se cheamă spiritul epocii şi culoarea locală, după care aleargă toţi prozatorii, de la romantici încoace. Ioan Groşan reuşeşte să adune oamenii şi epoca într-o paradigmă pe care aş numi-o a omului fără vocaţie. Omul fără însuşiri era al lui Musil, la începutul secolului trecut; omul fără vocaţie e al sfîrşitului de secol, într-o ţară şi într-o vreme problematice, în deriziune, fără nimic proiectiv, surpat într-o rutină incasabilă: vocaţia sa e de a nu ieşi din şir, ca într-un panopticum grotesc al „pierdutei noastre civilizaţii” de la Muzeul Satului sau ca în această „viziune” a profesorului Grigore Samsaru, care vrea neapărat să intre în partid: „Încet, întîi nelă murit, apoi tot mai clar, în foşnetul uşor al creioanelor alergînd pe hîrtie şi-n căldura razelor de soare ce băteau oblice şi blînde, dinspre fereastră spre catedră, în spatele pleoapelor acum închise i se contura viziunea uimitoare –, dar cît de limpede, de adevărată! – a întregii naturi ca o organizaţie, ca un partid puternic, unic. Nu ca un sindicat unde totul e haotic, amărît, nesemnificativ şi unde nimeni nu-şi ştie cu exactitate locul; nu, ci ca un partid. Natura ca o imensă, ca o şi mai imensă Uniune Sovietică, plină de organizaţii de bază hotărîte, ferme, decise să-şi urmeze neabătute calea; organizaţia de bază a berzelor, organizaţia de bază a harnicilor popîndăi, organizaţia de bază a fluturilor polenizatori, a şacalilor curăţători, a ciocănitoarelor fruntaşe pe ramură, a sticleţilor multicolori şi brav cîntători, a furnicilor stahanoviste, a gorilelor africane, avangarda regnului animal, a muşchilor, lichenilor, a florilor de colţ – oho, sute, mii, milioane de organizaţii de bază formînd dulcea dictatură a naturii în care ne naştem, în care trăim şi la sînul nevăzut al căreia, cu cugetul împăcat, cu sentimentul datoriei împlinite, ne-ntoarcem cu toţii la un moment dat”.

Ceea ce fixează primul volum din promisul ciclu epic al lui Ioan Groşan este o tipologie prin care se exprimă epoca. Grigore Samsaru e „subsolul” ei, omul care susţine un sistem; nici rău, nici bun, un om fără vocaţie care vine la şcoală, primeşte (şi corectează) salutul pionierului de serviciu, suferă cînd directoarea sa (victimă a unei farse? a unei „diversiuni” numai bună de investigat de Securitate?) cade în buda din curtea şcolii, bea moare de varză pe post (şi gust) de Pepsi al sărmanului, al membrului de partid, face amor cu soţia, marţi şi sîmbătă, cînd ia „Jing-seng” vietnamez, „Viagra” secolului trecut, se face gonaci pentru o vînătoare a Tovarăşului; în sfîrşit, nu află decît un singur adevăr, o fantasmă, în fapt, a unei minţi tocite în rutină şi în unicul proiect, şi acela îngheţat: să intre în partid şi să plece într-o excursie în Bulgaria „pentru membrii de partid”. În absurdul grotesc dă Ioan Groşan măsura întreagă a talentului său. Nelu Sanepidu e personajul de contrapunct, unind, la sfîrşitul secolului lor, pe Mitică al lui Caragiale cu Lică Trubadurul al Hortensiei Papadat-Bengescu; lasă o scrisoare de rămas-bun colegului său Iuliu Borna, datată 19 iunie 1990, „dar scrisă anterior”, pentru că emigrează şi cere azil politic („bătut de mineri”), face un drum la Făurei ca să întîlnească o fantasmă, întrucît vocaţia lui Nelu Sanepidu e de a face amor, se mută, după aceeaşi chemare, la Sighişoara, Zalău, Bucureşti şi Costineşti; un dandy, Malagamba din anii mijlocului de secol şi, poate un picarro stră-mutat în zilele noastre. I se alătură, în fantasmatic, Willy Schuster care „vede” cerbul-record într-o pădure amărîtă de lîngă orăşelul A....

Un om din Est e cartea unui autor care „avea treizeci, de ani şi privea în depărtare”, găzduit, pe zeci de pagini, la Paris, la Cetate şi în Tirolul italian; la prieteni care, poate, i-au trăit, nu cu mult înainte, clipa: „Treizeci de ani. Treizeci de ani fără vocaţie”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara