Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Carnet:
Omul decorativ de Val Gheorghiu


Ca unul ce am consumat atîtea şi atîtea vernisaje - ale altora, ale mele - pot atesta existenţa unui specimen care, absentînd, ar face lipsit de sens însuşi momentul inaugural. Şi nu pentru că ar reprezenta ceva intrinsec acestuia, ci, pur şi simplu, l-ar goli de acel sclipici decorativ, fără de care totul ar părea prea scrobit, deci prea neadevărat.

Pe acest... om recent îl găsesc în haotica-mi fototecă şi, de cîte ori o frunzăresc pentru varii motive, dînd peste cîte o figură nicicînd identificată - inubliabilă însă - constatat că, vrînd-nevrînd, face parte, ce mai, din viaţa-mi publică. (Şi-n cea privată există asemenea flash-uri cu siluete ale căror conture au rămas intact memorate, nu şi la fel de decisive în perfidia lor de a-mi modifica traiectoria.)

Declanşatorul acestor cogitaţii orizontale (de pe patul atelierului) e o foarte recentă imagine t.v. de la tot atît de recentul bal de la Palat. Ei bine, din antrenul bănuit a fi fost unul impozant, nu? operatorul a prins, într-un gros-plan de carieră, doar silueta mov pufoasă, permanent ieşită de sub casca coafezei, inevitabila doamnă anonimă, prezentă, demenţial, la toate, absolut toate, momentele inaugurale. Ca şi cum steaua fixă a regescului bal ar fi fost ea, doamna (şi-n somn coafată).

La polul celălalt - nu însă departe, nici el, de omul recent - e o făptură care, aşa cum arată, n-ar lăsa impresia că ştie exact cînd sînt vernisajele. Ştie exact. Şi asta se vede după oportuna-i sacoşă, oricînd pregătită să facă faţă momentului. Ea, făptura, un fel de atemporală Pena Corcoduşa, aşteaptă cuviincios speech-ul inaugural, după care rade tot. Adică delicatesele puse la bătaie de expozant (şi familia adiacentă). Cînd sacoşa şi-a făcut plinul, Pena se opreşte la fiecare, dă mîna ca o lady ce este şi-o şterge.

Nu pot rezista a trece - contrapunctic - la... alte voci, alte încăperi, ivindu-se acum, brusc, flash-ul unui moment congener, consumat, şi el, matematic repetat, de data asta însă într-o sală de aurit ştaif aristocrat, purtînd numele unei Aglae Pruteanu (care nu s-ar fi ocupat nicicînd de.. defectele limbii). Nelipsit de la nici una din mesele frumos fardate ce urmau premierei, calamburgiul personaj al protipendadei locale - oricum vesel contaminant în mohorîtul răstimp - avea uluitoarea dexteritate de a subtiliza de pe masă bunătăţi rar găsite în comerţul socialist şi a le strecura într-o pungă, e-adevărat, ceva mai elegantă decît a Corcoduşei, nu însă şi mai puţin hapsînă. Era hapsînia în sine. A jovial îndestulatului nomenclaturist. Care - prins în flagrant - sigur ţi-ar fi şoptit că vrea să submineze, material, regimul...

în deja pomenita-mi fototecă - dar şi în a multor altora, probabil - există imagini ce atestă defel încruntata apostazie - de la dogmă, la libertinaj - a trei personaje inevitabile în vernisajele de după '90. Fuseseră cadre de nădejde ale (înaltei) şcoli judeţene de partid de pe (defuncta) Karl Marx, în care făcuseră proverbiale furori dogmatice. Dacă pe feţele lor nu se poate citi eventuala stupoare în faţa pînzelor mele - oricum neobrăzate stilistic - ei bine, nici în prezenţa violentului performance de ultimă oră trioletul (aducînd perfect cu Fraţii Marx (care erau patru) nu-şi modifică faciesul: libertinajul celor trei e chiar necesitatea înţeleasă. Aflarea trio-ului în aiuritul anturaj pare să sugereze o compatibilitate de-a dreptul dialectică.

Dacă cineva şi-ar pune în gînd să-l joace pe Gaittany al lui Călinescu, acesta - şi nu altul - ar fi personajul: vine la vernisaje cu bune minute înaintea speech-urilor, şi asta, pentru a-şi face, degajat, numărul de insolit fashion. Ca şi Gaittany: pardesiu gri închis, pălărie de fetru negru, fular alb lucitor, pantaloni vag dungaţi, aproape negri, pantofi de un negru mat. Parcurge solemn tablourile, făcîndu-şi vînt cu pliantul sălii. Gaittany în picioare. Galanteria lui verbală se declanşează imediat după clipa inaugurală, pe o claviatură eclatantă, de la mahalagescul: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă; la rimbaldianul: La vie est ailleurs, de la sapienţialul: Fereşte-te de furia celui răbdător, la prima frază din Tractatusul lui Wittgenstein: Lumea este tot ce se petrece; dar şi titluri şui: Unul, nici unul şi o sută de mii; sau: Ca apa pentru ciocolată. După care, cu paharul de şampanie doar sorbit, încheie în cîte-o bagatelă şoltică: Du-te la cireşe, pentru ţară mori!

Fără Gaittany ăsta am arăta mai trişti.

N-oi fi, la rîndu-mi, insul decorativ al aceleiaşi scene ieşene?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara