Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Omul de hîrtie de Ioan Holban

O "casetă" cu două cărţi de poezie, într-o splendidă prezentare grafică, a tipărit Varujan Vosganian: Iisus cu o mie de braţe, Portret de femeie şi Dansul cu moartea (Editura Dacia, 2004) - cuprinse între opt coperţi - sînt volume de versuri nu doar interesante, cu o arhitectură şi o problematică atent articulate, provocatoare, dar şi - pur şi simplu - cărţi frumoase: şi nu e puţin lucru în peisajul nostru editorial de azi. în Iisus cu o mie de braţe, Varujan Vosganian cultivă ceea ce s-a numit poezia sentimentului religios, alăturîndu-se, astfel, unor poeţi precum Daniel Turcea, Dan Laurenţiu, Constantin Hrehor, Dumitru Spătaru, Lucian Vasiliu, Emilian Marcu, Dorin Ploscaru. Omul de hîrtie, poetul - eu şi imaginea, viaţa şi destinul, omul şi Divinitatea, omul exterior şi omul interior - asistă neputincios la transformarea realităţii, a tuturor faptelor tragice în motive culturale sau în istorie: căci una e moartea şi alta "motivul" morţii, una e disperarea şi alta "tema" ei, una sentimentul comuniunii în gînd cu Dumnezeu şi alta "prezenţa" sa culturală; la fel, cuvîntul care semnifică dar şi ucide. în cartea lui Varujan Vosganian nu e o poezie mistică; nu e vorba doar despre un sentiment religios, ci de căutarea acelui punct magic al intersectării gîndului propriu cu lumina credinţei, a aceleia pe care o izvorăşte "bobul de muştar" al credinţei. Ceea ce frapează în ordinea acestei structuri de profunzime a poeziei lui Varujan Vosganian, este recurenţa unor simboluri strîns legate de jertfa lui Iisus (Prohodul cu "stările" sale, care se citeşte în Vinerea Mare, învierea, înălţarea), de speranţa şi lumina pe care le lasă oamenilor: mielul-copil, altarul, pescarul de oameni, misiunea, harul (hărăzirea) sînt figuri lirice care se adaugă, pentru a o împlini, sferei semantice a jertfei.

Poetul este, cum spune Varujan Vosganian chiar în primul poem al cărţii, cel ce a fost hărăzit să povestească, să comunice, pentru memoria colectivă, jertfa la care a fost martor; în revoluţia română din decembrie ^89 poetul găseşte şi valoarea în idealitate - aceea de simbol -, dar şi chipul hidos al celor care au condus mielul-copil spre altarul jertfei sale: tinerii din Piaţa Universităţii, adică: "îmi amintesc în douăzeci şi unu decembrie/ lumina era stranie, de început de lume,/ cînd cuvîntul este chiar ceea ce este./ Cînd cuvîntul moarte înseamnă chiar moartea,/ cuvîntul glonte ucide iar cuvîntul sînge/ este chiar sînge./ Gura nu mai rămîne decît un petic de ceară fierbinte./ Cuvintele ţîşnesc, de parcă pescarul/ îşi sfîşie năvodul, lăsînd peştii slobozi,/ de parcă pescarul de oameni desface plasele sale./ Cele fără trup, cele spuse, rotesc peste lume,/ se năpustesc către buze, spre pleoape şi piepturi,/ către orice poate face cu putinţă tăcerea./ Coboară un clopot, o temniţă, o ureche întoarsă/ care sileşte fiecare gînd să se audă./ Cuvîntul zvîcneşte prin tîmple, şuieră în nări,/ explodează în inimi. Nu poţi să te aperi,/ Cele întrupate îngenunchează în faţa celor fără trup./ Pe oricare îl arăţi vinovat pare a fi prea puţin;/ de jumătate de veac apasă prea multă vină pe umerii noştri./ Şi atunci îmi spun: cel mai mare ucigaş a fost cuvîntul./ Ce greu e să lupţi împotriva lui cu tăcerile tale./ Ce greu să-l găseşti tocmai pe acela căruia să îi ceri iertare" (Cuvîntul care ucide). Clipa cînd moartea vine pe asfalt instalează, în viziunea poetului, zidul care ne desparte de aproapele nostru, locul şi timpul cînd fiecare rămîne singur şi puţini mai speră să (re)descopere fanta, sufletul năzuind spre lumină "printre crăpături": locul şi clipa cînd aburul întîlneşte sîngele. Cîteva metafore obsedante însoţesc această structură subtil ealborată a poemelor cărţii: zăpada (îngheţul), încremenirea în raport tensional cu iubirea, căldura, topirea "frunţilor îngheţate", la temperatura sîngelui vărsat pe caldarîm. Totul se adună, de pildă, în acest poem, unde Varujan Vosganian regăseşte tonalitatea baladescă, în tradiţia poeziei noastre, de la paşoptişti şi Eminescu, pînă la Ştefan Aug. Doinaş şi Mihai Ursachi: "Floare de cais,/ nu înflori mai devreme,/ nu lăsa albul zăpezii să te cheme./ Omătul e floarea unui alt copac/ pe ale cărui crengi,/ mugur de cais, să nu te dezlegi./ Lasă vîntului calea muntelui,/ lasă soarelui calea laptelui/ şi streşinilor plînsul caselor./ Altfel, floare de cais, miezul tău dulce/ ca lemnul de cruce,/ ca lustrul de ape,/ nu se va mai coace./ Mielule-copile,/ nu-ţi lăsa din zile/ celor ce nu ştiu/ că vei mai fi viu,/ celor ce-au uitat că din carnea ta/ se îmbulzesc, nevrednici, a se înfrupta./ Mielule-copile,/ fulgerat de rază, străpuns de glonte,/ strivit sub şenile,/ aşază-te cu noi la răscruce/ şi dă-ne nouă merinde din trupul tău dulce,/ cînd mieii plătesc/ blestemului pămîntesc,/ cînd copiii mor/ înaintea părinţilor lor" (Balada mielului-copil).

Portret de femeie nu se desparte de tematica din Iisus cu o mie de braţe, i se adaugă pentru a-i lărgi, semnificativ, orizontul. Femeia începutului, pîntecul ei în care creşte "aluatul cald" al fiinţei; lutul cu apa, vinul cu pîinea, tăcerea cu ţipătul; Maica şi Pruncul: despre întîlnirea lucrurilor "potrivnice", dar, mai ales, a celor complementare scrie Varujan Vosganian în Portret de femeie: "Dansează încet şi în deplină tăcere/ zeul cu trupul de fum/ în locul cel mai strîmt cu putinţă/ unde lucrurile potrivnice se netezesc/ cum ar fi cel dintre fiinţă şi nefiinţă/ dintre lumină şi umbră, cuvînt şi tăcere/ dintre zîmbet şi melancolie/ dintre somn şi trezie./ Tu abur şi ceaţă şi fum, tu iarbă a fiarelor/ prelinsă/ răcoare a lacrimii care sfîrîie pe obraz/ ca pe o plită încinsă/ apropie-te cu talpa veşnic desculţă şi desperecheată/ a zeului-negură, a păsării zeu;/ o ceaţă subţire/ răspîndeşte lumea, nepregătită încă/ pentru căldura trupului tău" (Despre întîlnirea lucrurilor potrivnice sau Ivirea ta într-o dimineaţă geroasă). Metafora obsedantă a cărţii este, de această dată, oglinda care nu se închipuie, însă, ca o suprafaţă reflectorizantă şi care nu restituie nimic; nu e nici oglinda care înşală şi ucide: în poezia lui Varujan Vosganian, oglinda este un "instrument", cel ideal, de multiplicare a eului în real: "Mă nasc în fiecare zi din sfîntul duh./ Nestingherit,/ înfăţişările mele hălăduiesc pe pămînt./ Oglinzile mă repetă întruna ca pe un vers/ ştiut pe de rost./ Lumina mă aşază/ în fiecare ochi de argint sau de apă/ de om ori de înger/ care mă priveşte./ Ne întîlnim în lumile încrucişate -/ cei care-mi seamănă voiesc sufletul meu/ zadarnic să-l fure./ Eu ştiu care din noi e cel adevărat;/ din orice altă imagine a mea/ lipseşte imaginea mea despre tine" (Neputinţa luminii). Această semantică a oglinzii creează drama pierderii eului "adevărat" în nenumărate feţe ale aceluiaşi chip, cum spune poetul în Colind de toamnă, ivind întrebări neliniştite despre identitate şi destin. De aceea, "portretele" lui Varujan Vosganian nu sînt picturale, nu au nimic decorativ, ornamental; ele sînt mereu în mişcare - nişte ecorşeuri -, "un petic de carne îmblînzită", cum e acest Portret de femeie cu fundal neliniştit: "Ne-am desfăcut atunci. Ne-am închinat/ ca după o masă cu bucate curate,/ ca după o mărturisire spusă cu buzele celuilalt,/ deci fără ocolişuri./ Tu nu ştii că în acest răstimp perdeaua din templu/ s-a despicat ca un tunet/ lăsînd pereţii orbi să se vadă./ Osuarele s-au frînt ca pîinea uscată/ braţe şi guri descleştate au ţîşnit din alcalii,/ piepturile uscate ticăie slab/ ca un ceasornic neîntors./ Perdeaua ruptă ca vîntul în crengile negre,/ e doar un fundal pentru trupul tău alb:/ un petic de carne îmblînzită".

Fundalul neliniştit este una dintre mărcile poemelor din această carte; acolo se adună şi interogaţia activă adresată lumii şi sinelui (,Cînd te vei reîntoarce,/ care parte a trupului meu te va primi mai întîi?"; sau: "Unde altcumva să-ţi aduci ofrandele, zeu al vederii,/ al auzului, al pipăitului şi al ierbilor crude?"; şi: "şi spune-ne, Stăpîne,/ care din noi e cel ce îmbrăţişează,/ cel ce rămîne?"; ori: "Cînd s-au deschis porţile împărăteşti,/ cine s-a aplecat chiar în dreptul tău/ peste lume?/ A cui oglindire eşti?"), dar şi, de exemplu, semnificaţia particulară a mărului care nu mai este al păcatului, ci al puterii de a zămisli, de a în-fiinţa (ca în alăturarea numelui Mariei de cel al fructului "pe rînd jertfă şi făgăduială"). în sfîrşit, oglinda e ochiul care priveşte şi vede, prin care răzbate puterea visului, pe unde eul poate coborî în sine, cît mai adînc; ca în acest poem antologic: "Ochiul este partea tăcută/ a trupului meu./ El păşeşte înainte, aşa cum în desişuri,/ călăuza zvîrle piatra legată cu pînză,/ pentru a nu rătăci drumul drept./ Privirea e marginea fiinţei mele,/ aşa cum visul e marginea gîndului meu./ Plouă cu ochi mari şi curaţi/ peste acoperişuri, pe asfalt, prin văgăuni/ prin crăpăturile scoarţei./ Ochiul meu, amestecat printre picăturile repezi,/ te va găsi oriunde te-ai ascunde/ te va îmbrăţişa cu lumina lui în tăcere./ Căci privirea e marginea fiinţei mele,/ iar tu eşti marginea visului meu" (Cel care priveşte).

Dansul cu moartea, a treia "stare" a cărţilor lui Varujan Vosganian, se structurează în jurul temei rădăcinilor; poetul din Iisus cu o mie de braţe, Portret de femeie şi Dansul cu moartea este, întreg, în acest autoportret liric: "Eu sînt o scoică alcătuită de-a-ndoaselea./ Miezul cel moale şi cald îl port înveliş./ Ceea ce e puternic - calcarul, visul -/ e aşezat adînc în lăuntru./ Cum bine se vede/ viaţa a uitat, odată cu mine, să se apere./ Osuarul cu numele străbunilor mei/ se clădeşte în mine./ Sub umărul cel puternic/ e omoplatul lat al părinţilor mei, păstori şi soldaţi./ Umărul celălalt, de carne frumos rotunjită,/ fără omoplat, cel felin,/ e al femeilor, maicele mele./ Trec prin viaţă cu zîmbetul acesta/ de os nedezvelit./ Carnea, cu suferinţele ei, îl ascunde" (Zîmbetul ascuns). Ce legături pot fi între omul de hîrtie al cărţilor citite/ scrise şi omul concret din viaţa politică? Laurenţiu Ulici, în 1999, le intuia cu precizie şi fineţe: iată: "însuşirile scriitoriceşti dau omului politic o puternică notă personalizantă în contextul vieţii politice de la noi".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara