Sîngeroşii consumatori de pîine
De un comic involuntar se dovedeşte Dragoş Cojocaru în articolul "Leul în arenă" din Convorbiri literare (numărul din august 2009), dedicat aniversării a 40 de ani de la debutul tenorului Plácido Domingo. Preţuirea pentru un artist de rangul lui Plácido Domingo e firească şi cît se poate de explicabilă (Cronicarul fiind la rîndul lui un admirator al talentatului spaniol) cu condiţia ca expresia ei să nu depăşească pragul euforic al ditirambilor stînjenitori. Dragoş Cojocaru pierde măsura şi se urcă în piscul hiperbolelor cleioase, strivindu-l pe "marele maestru galactic" (se vede că planeta e neîncăpătoare pentru ierarhiile autorului) sub un iureş de apelative bombastice. Descriind reprezentaţia de gală din seara de 24 iulie 2009 din Verona, autorul scrie "cîntăreţul actor se zbate, ucide şi moare, făcînd prin urmare ceea ce ştie mai bine să facă Plácido al nostru pe o scenă de operă." Cronicarul credea că "Plácido al nostru" ştie cel mai bine să cînte, în nici un caz să se zbată, să ucidă şi să moară, dar mă rog, chestiune de unghi de vedere, dar să-ţi începi cronica muzicală aşa cum o face Dragoş Cojocaru presupune o asociaţie de idei cel puţin ciudată: "Mulţi regi ai animalelor îi vor fi înfiorat în veacurile apuse, cu răgetele lor cutremurătoare, pe sîngeroşii consumatori de pîine şi circ îmbulziţi în încăpătoarele amfiteatre romane, spre a-şi vedea nefericiţii semeni ucişi şi devoraţi de neîmblînzitele fiare ale pustiei. Însă nici unul mai suveran, solar şi leonin decît regele operei din zilele noastre, venit la 24 iulie 2009, să-i încînte, să-i cutremure şi să-i înduioşeze ş...ţ". Cronicarul nu se îndoieşte că "leul" Domingo e impresionant în jocul de scenă, cum nu se îndoieşte cît de mult s-au amuzat cititorii parcurgînd, cu delicii de comedie, extaziata cronică a lui Dragoş Cojocaru, văzînd cum dintr-o intenţie onorabilă a ieşit un rezultat copios de nostim. Nu lipsesc epitetele, exclamaţiile şi suspinele care fac din textul amintit o veritabilă mostră de piesă bufă, în ciuda evidentei competenţe muzicale a autorului ei. "Iar Domingo a fost încă o dată Domingo. Adică a fost Otello. ŤO gloria!ť A sunat cu acel imprescriptibil amestec de grandoare războinică, nostalgie copleşitoare şi amărăciune definitivă cu care numai el e în stare să o rostească. Cînd, apoi, strigă ŤHo un'arma ancorť, şi îşi înfige în piept pumnalul, ai fi vrut să-l opreşti, iar rana din pieptul distrusului general se cască ucigătoare în inima spectatorului." Şi Cronicarul ar fi vrut să-l oprească pe Dragoş Cojocaru, dar nu a mai apucat. Delictul s-a săvîrşit şi cronica i-a apărut pe patru pagini în Convorbiri literare. Cititori, amuzaţi-vă!
Anticipînd Nobelul
Revista Timpul din Iaşi (septembrie 2009), graţie unei intuiţii fericite, se poate lăuda că a găzduit o recenzie a ultimului roman al Hertei Müller (Atemschaukel - Leagănul respiraţiei, Editura Hanser, München, 2009, 304 pag.) înainte ca scriitoarea germană să primească Premiul Nobel. Recenzia, intitulată "Un dublu epitaf", îi aparţine lui William Totok: "Dacă în trecut Herta Müller a prelucrat experienţe personale şi elemente ale propriei biografii, de data aceasta ea se ocupă de represiunea colectivă la care au fost supuşi germanii din România. În ianuarie 1945 toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 35 de ani fuseseră deportaţi în Uniunea Sovietică. Deportările la aşa numita Ťmuncă de reconstrucţieť s-au efectuat după criterii etnice, în baza unei culpe colective. Toţi erau consideraţi drept potenţiali colaboratori a nazismului, inclusiv antifasciştii declaraţi." Nu ne rămîne decît să aşteptăm traducerea în limba română a acestui ultim roman al scriitoarei germane. Din acelaşi număr al Timpului merită citit dialogul lui Liviu Antonesei cu Dorin Tudoran ("Prieteniile nu mor niciodată; ele doar se destramă") despre blogosferă, prietenie şi politică.
Poezia nu-i literatură
În revista Acolada (Satu Mare, numărul 9 pe septembrie 2009) Ana Blandiana propune în articolul "Cum se scrie un poem?" o surprinzătoare şi totodată seducătoare distincţie între poezie şi literatură. Poezia înseamnă, în opinia poetei, a spune mult prin foarte puţin, iar la limită a sugera cît mai mult frizînd tăcerea, în vreme ce literatura e risipă de cuvinte, fără preocupare de concizie şi miez. "Aş putea să vă vorbesc la nesfîrşit despre această impresia stranie că nu eu scriu, ci un altul scrie prin mine, fără măcar să se obosească să mă prevină despre ce e vorba. De aceea probabil ceea ce simt în faţa lor (a poeziilor) nu este mîndrie, ci mirare, nu orgoliu, ci umilinţă. Şi poate un mic foarte mic, aproape răsfăţat sentiment de frustrare că nu eu am făcut poezie să se întîmple, ci doar că ea mi s-a întîmplat mie. În măsura în care ceea ce scriu nu este mai mult decît literatură, sau chiar altceva decît literatura, nu merită efortul, nu mă interesează. În orice caz literatură şi poezie nu mi s-au părut niciodată sinonime. Literatura este ceva făcut din cuvinte, poezia, dimpotrivă, se scrie cu grija, cu spaima de a nu folosi prea multe cuvinte." Din păcate, trăsătura conciziei mergînd pînă la muţenie este o calitate pe care Cronicarul mărturiseşte că nu a găsit-o decît la rarii şi adevăraţii poeţi.
Un poet sincer
Revista Familia din Oradea (numărul din iunie 2009) găzduieşte un grup de poeme semnate de Alexandru Virgil Iordache. Una din poezii se intitulează, dezarmant, "De ce sunt epigonul lui Nichita". Iar răspunsul dat în ultima strofă este: "Pentru că nu am talent, pentru că eu vorbesc doar prin el/ Şi sper că el va vorbi prin mine măcar un pic / Dar nu va fi aşa, pentru că el este el, iar eu sunt eu/. Pentru că este un dumnezeu." Cronicarul nu crede că Nichita e un Dumnezeu, în schimb e convins că Nichita e Nichita şi nu Alexandru Virgil Iordache, dar recunoaşte, pus în faţa unei asemenea probe de onestitate cuvîntătoare, că sinceritatea e o virtute, chiar şi atunci cînd e sinucigaşă. În rest, epigonul are dreptate: talentul nu pare să-i prisosească...
S-a furat un craniu
Formatul de carte al revistei arădene Arca (13x20 cm, 240 pag.) nu-i scade cu nimic savoarea de obiect de cultură bine făcut, pe care îl citeşti cu conştiinţa că ţii în mînă o revistă, nu un volum de autor. Cronicarul a avut surpriza de a descoperi aici o faţă neştiută a conferenţiarului universitar de la Timişoara, Ciprian Vălcan, care publică în numărul comasat 7, 8, 9 al revistei notiţe, observaţii şi reflecţii lapidare, mustind de un umor veritabil şi inteligent. Iată două însemnări culese din articolul "Inchiziţia sîsîiţilor". Prima: "Cel mai mic om din lume e un nepalez de 50 de centimetri, în vreme ce gigantul momentului pare să fie un ucrainean de 2, 52 metri. Primul e vesel şi agil, al doilea - bolnav de depresie." A doua notiţă: "A fost furat craniul lui Janos Kadar. Mă aştept ca extremiştii care i-au profanat mormîntul să-şi vîndă în curînd prada pe internet, alături de femurul lui Troţki, tibia Rosei Luxemburg şi maxilarul lui Eric Honecker. Relicvele liderilor comunişti ar putea să aibă, pentru început, chiar un preţ mai ridicat decît relicvele sfinţilor, fiind cumpărate mai ales de Ministerul de Externe al Venezuelei în vedera amenajării unui Muzeu al Stîngii la Caracas. Rămîne de văzut dacă Hugo Chavez îl va convinge şi pe Fidel Castro să-şi doneze trupul îmbălsămat."
