Monumentele lui Bolborea
In revista 22 din 20-26 iulie, Magda Câmeci semnează un editorial demn de remarcat despre felul cum sunt atribuite şi plătite monumentele care „desfigurează" România. Prilejul îi este oferit autoarei de „cazul" Ioan Bolborea, un sculptor care, conform propriului site (www.bolborea.ro), a primit în ultimii 20 ani, în Bucureşti, ca şi în întreaga ţară, cele mai multe comenzi de stat. De ce, cum etc., nu se ştie. Valoarea operei monumentale a lui Ioan Bolborea e contestabilă. Academismul său figurativ şi lipsit de originalitate nu justifică „abonarea" artistului la cam tot ce înseamnă monument de for public din România deceniilor din urmă. Şi totuşi! Magda Cârneci are dreptate să se întrebe de ce atribuirea se face fără consultarea Comisiei Naţionale a Monumentelor de for public de pe lângă MCPN (despre care noi nu am mai auzit de mult: azi o vedem şi nu e), în urma unui „concurs" onorat de prezenţa unui juriu niciodată nominalizat şi a cărui aprobare n-a fost pusă în practică, pentru că suntem în criză şi nu avem bani, vorba primarului general, „pentru astfel de investiţii". Adică n-o să vă vină să credeţi, e vorba de un milion de euro. Bună şi criza la ceva! Altfel ne procopseam cu un Al. I. Cuza şi cu un Lascăr Catargiu ieşiţi din mâna lui Ioan Bolborea şi într-un stil binecunoscut din epoca de aur, ca să nu mai vorbim de gaura din bugetul Primăriei Generale, în care intrau tăierile din leafa tuturor funcţionarilor publici pe o lună de zile.
Cotele apelor Dunării
A fost nevoie ca două doamne prompte şi inteligente - pe numele lor Tia Şerbănescu şi Rodica Palade - să semnaleze anomalia ca nea Sandu, pensionar, fost lucrător la Canalul Dunăre - Marea Neagră, să devină „eroul Galaţilor", pentru ca presa să îşi dea seama de incompetenţa administraţiei apelor din România. A fost nevoie ca nea Sandu, Dumnezeu să-i dea sănătate, să-i atragă premierului atenţia că, dacă se va dirija o parte a apelor Dunării pe Canal, Galaţiul va fi salvat, petru ca premierul şi ministrul Lucrărilor Publice să se oprească din umplutul sacilor de la dig şi să revină la datoria lor de miniştri, anume, să dea ordin să fie deschisă ecluza dintre Cernavodă şi Agigea. A fost nevoie ca un pensionar să-i spună premierului ceea ce ar fi trebuit să-i spună şefii Apelor române, din ministere, agenţii, companii, direcţii judeţene sau ce or mai fi ele, pentru ca o ţară întreagă să înţeleagă de ce e bine că nu i s-a tăiat pensionarului 15% din pensie, ci şefilor de la ape 25% din leafă. La urma urmei, cum să te încrezi în gestiunea crizei naţionale, dacă gestiunea cotelor apelor Dunării s-a dovedit a întrece capacitatea de înţelegere şi de reacţie a sutelor de funcţionari plătiţi ca să prevină şi să împiedice inundaţiile?
Conformisme
Despre conformisme de ieri şi de azi scrie Nicolae Prelipceanu în VIAŢA ROMÂNEASCĂ nr. 5-6 / 2010, în editorialul intitulat Arta de unică folosinţă. Autorul porneşte de la conformiştii perioadei proletcultiste, care se supuneau comenzii partidului, pentru a ajunge la conformiştii anilor '90, ziariştii care s-au supus gustului publicului (al celui mai puţin educat public), şi, în final, la conformiştii literari ai zilelor noastre, care au preluat ideea de la primii: „Din păcate, şi acum vin la oful acestui articol, ideea a fost preluată din volé de anumiţi dramaturgi, dar şi de romancieri, şi dă-i cu sexul lui şi cu sexul ei în gura amândurora, doar-doar le-o plăcea cumpărătorilor. Numai că piaţa asta e mică şi speranţele de a o lărgi sunt slăbuţe. Aşa că eforturile scriitorilor chitiţi pe sex s-au cam perimat şi s-a trecut la faza a doua, la un fel de neorealism, raportabil la cel italian al anilor de după război, nu numai în film, unde e evident, cel puţin pentru mine, ci şi în proză, teatru, ba chiar, să citeşti şi să nu crezi, în poezie. Iar piaţa, câtă e, se pamează de fiecare asemenea apariţie de poet, prozator, dramaturg pentru a-l uita repede-repede, pentru că apare altul şi altul şi altul. Nu mai e nevoie să dai foc Bibliotecii de la Alexandria ca să-ţi faci loc, pur şi simplu cărţile sunt uitate după un model de amnezie colectivă, foarte igienică dintr-un punct de vedere, în favoarea altora şi a altora, ca-ntr-o ardere continuă a tuturor bibliotecilor. Chiar scriitorii serioşi, care nu răspund noii comenzi sociale, sunt supuşi acestui sistem şi, dacă îşi petrec mai mult de un an sau doi scriind o carte, riscă să fie uitaţi cu desăvârşire între timp."Fără comentarii.
