Revista revistelor, pe scurt
DILEMA VECHE, 15-21 iulie: un număr excelent, ca mai toate, cu surpriza de a-l vedea pe Andrei Pleşu în (mică) dificultate, când îi răspunde unui corespondent: ştim cu toţii cât bun simţ are directorul fondator al publicaţiei, dar, de data asta, are dreptate dr. Mihail Stanciu, replica din editorial nefiind convingătoare: cât priveşte continuarea „analizei" lui Sever Voinescu a cazului OTV-Dan Diaconescu, ea este, nu doar inutilă, ci şi periculoasă, întrucât îi face jocul sulfurosului personaj în căutare de publicitate pe gratis (nu prin şantaj, ca la OTV), menţinându-l într-o actualitate, alta decât aceea penală, singura meritată; am fi dorit ca Radu Cosaşu să nu ţină secret numele autorului maximei „piatra de încercare a onestităţii unui intelectual român este fenomenul legionar", fie şi numai fiindcă, spre deosebire de Dan Diaconescu, ipochimenul care a emis-o merita popularizarea; în fine, şi pe noi ne-au enervat mai mult comentatorii înamoraţi de Spania la Mondial decât Spania însăşi, şi din exact acelaşi motiv pentru care s-a enervat Andrei Manolescu: nu ne face nicio plăcere geniul cu care spaniolii îşi împiedică adversarii să joace, în loc să joace ei înşişi.
Nu e uşor să fii arbitru
Dacă o revistă serioasă ca Dilema vechen-a ezitat să publice un supliment despre fotbal (sau, mă rog, despre fotbalizare), nu văd de ce n-am comenta şi noi un lucru care ţine de sportul-rege, cum l-au botezat jurnaliştii de sport din cauza popularităţii lui pe întreg mapamondul. (Denumire care arată că regii sunt consideraţi mai populari decât preşedinţii chiar şi în ziua de astăzi). Cum ajunge un arbitru să arbitreze la Mondial? Se ştie că selecţia se face pe echipe de trei, un central şi doi tuşieri, de regulă din aceeaşi ţară. Numărul triourilor întrate în selecţie a fost de 54. Dintre acestea, 30 au fost alese, 24 titulare şi şase rezerve. Procesul de selecţie a debutat în 2007, un an după Mondialul anterior, cu o sumedenie de teste fizice, tehnice, fiziologice. Apoi, într-o clinică din Zurich şi într-un Centru medical din Canare, arbitrii au fost supuşi unor examene minuţioase din care n-a lipsit acela oftalmic. Asta, fiindcă un arbitru trebuie, înainte de orice, să aibă vedere bună. S-a trecut la stăpânirea englezei şi a regulamentului jocului de fotbal. În timpul Mondialului, echipe de medici şi de terapeuţi au stat cu ochii pe arbitrii selecţionaţi. Rezultatul ştiinţificei pregătiri se cunoaşte: cel mai slab arbitraj din toate timpurile. Apropo de ochi: ceea ce au văzut milioane de oameni n-a văzut uruguaianul Larrionda, adică golul lui Lampard în meciul Angliei cu Germania, care nu se ştie dacă n-ar fi schimbat soarta Mondialului. Ca şi golul acordat din ofsaid lui Tevez de către italianul Rosetti în meciul Argentinei cu Mexicul. Şi altele, care arată că opoziţia FIFA faţă de introducerea camerelor de filmat, ca la rugby, e absolut stupidă. Introducerea lor ar costa mai puţin decât stagiul de pregătire al celor 54 X 3 arbitri propuşi pentru un Mondial.
Tatăl moţilor
Impresionant reportajul „Raiul lui Şuşman" al lui Marius Oprea din OBSERVATORUL CULTURAL (8-14 iulie 2010) despre deshumarea din satul Răchiţele, judeţul Cluj, a oaselor lui Teodor Şuşman, conducătorul celui mai important grup de partizani din zona Ardealului. Teodor Şuşman a fost primarul satului Răchiţele în timpul guvernărilor liberale din 1922, 1928, 1930 şi 1934, om înstărit bucurîndu-se de faima unui mic voievod al locului, de vreme ce, în urma litigiilor provocate de proprietatea pădurilor din împrejurimi, a reprezentat doleanţele moţilor în faţa regelui Ferdinand. În acele vremuri i se spunea „tatăl moţilor". Venirea comuniştilor la putere a însemnat pentru Şuşman înlăturarea din funcţia de primar, confiscarea celor opt hectare de pămînt, cu turmele de oi şi vaci, şi închiderea magazinului de aprovizionare din sat. Prevenit că urma să fie arestat, Teodor Şuşman a fugit în munţi, în august 1945, împreună cu cei trei fii. Drept represalii, casa i-a fost preschimbată în sediul Miliţiei şi Securităţii, fata şi soţia i-au fost violate şi localnicii au fost şantajaţi spre a divulga adăposturile partizanilor. Şuşman a rezistat pînă pe 15 decembrie 1951, cînd a fost înconjurat de trupele de Securitate în urma trădării unuia din cunoscuţi, Teodor Moldovan din Răchiţele. Preferînd să moară decît să se predea, Şuşman şi-a tras un glonţ în cap şi a fost înmormîntat în grabă într-o groapă aflată în una din rîpele satului Răchiţele. Marius Oprea a reuşit să găsească groapa şi să aducă la lumină rămăşiţele partizanului. Grăitoare a fost rezerva sătenilor la ideea dezgropării celui din cauza căruia asupra satului se abătuse năpasta Securităţii. La fel ca în cazul Arnăuţoilor, localnicii îi urau pe partizani fiindcă le tulburaseră liniştea. La Răchiţele, preotul Teodor Boc a aprins lumînări în altar şi s-a rugat ca echipa lui Marius Oprea să fie blestemată, iar poetul Teofil Răchiţeanu, membru al Uniunii Scriitorilor, om de-al locului, a scuipat peste oasele lui Teodor Şuşman. Ce să ne mai mirăm atunci că am ajuns în halul în care suntem?
Formula unei reviste
Numărul din luna iulie al revistei RAMURI pune în pagină cu limpezime formula care îi este proprie. Pe de o parte, Ramuri se dovedeşte o publicaţie foarte ospitalieră - întâlnim aici, ca titulari de rubrici permanente, scriitori importanţi, din toată ţara şi din diferite generaţii: Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Nichita Danilov, Dumitru Chioaru, Mircea Bârsilă. Pe de altă parte, Ramuri se arată atentă la noile apariţii editoriale, recenzate competent de o echipă formată din critici craioveni, descoperiţi şi afirmaţi în paginile revistei: Bucur Demetrian, Ioan Lascu, Constantin M. Popa, Gabriela Gheorghişor, Paul Aretzu, Florea Miu, Daniela Firescu, Gabriel Coşoveanu. Am mai reţinut fragmentele de proză semnate de Constantin Abăluţă şi Ana Andreescu şi versurile Doinei Pologea.
