Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Old Boys de Cosmin Ciotloş

Cei doi poeţi despre care scriu nu au, la drept vorbind, prea multe în comun. Nici vârsta, nici formaţia, nici concepţia asupra poeziei nu-i apropie în vreun fel. Fixându-ne, însă, cu o anume încăpăţânare, în momentul literar strict contemporan, vom putea surprinde exact defazajul amândurora faţă de trend. Un aer puţin fanat, cu parfumuri de epocă, dar şi cu stridenţe tocite, răzbate din versurile lor. În primul caz, respectând regula istoriei literare, în cel de-al doilea numai mimând-o subtil. Pentru că, dacă Mircea Popovici îşi republică, după 60 de ani, Izobarele, Octavian Soviany ne serveşte, proaspătă, o Dilectă ce pretinde a veni de-acum trei veacuri.





Generaţia regăsită



Mai mult decât oricine, Mircea Popovici aparţine "generaţiei pierdute". După debut, părăseşte Bucureştiul, alegând Iaşiul, înlocuieşte studiile de Drept cu cele de Politehnică şi abandonează poezia vreme de aproape 50 de ani. Pentru amatorii de istorie literară, cazul său e cum nu se poate mai interesant: în 1945 Revista Fundaţiilor Regale selectează, pentru tipărire, şapte manuscrise (din 200) ale unor tineri scriitori. E de ajuns, cred, să pomenim membrii juriului (Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Biberi şi Petru Comarnescu) şi câştigătorii concursului, de sus în jos (Mircea Popovici, Geo Dumitrescu, C. Tonegaru, Pavel Chihaia, Letiţia Papu, R. Oteteleşanu, Magda Isanos & Eusebiu Camilar). Volumul Izobare apare, aşadar, peste un an, alături de Plantaţiile tonegariene, având înainte o presă favorabilă şi un context istoric cu totul nefericit.

Fie şi numai pentru utilitatea sa, gestul editurii ieşene Allfa, de a recupera şi reedita o asemenea carte, merită salutat (lăsând la o parte coperta mai degrabă neinspirată şi culegerea neatentă a câtorva pagini). E vorba şi de redescoperirea unui scriitor, dar şi de o mostră relevantă a canoanelor de scriitură şi de lectură ale uneia din cele mai tulburi perioade din literatura română. Cu alte cuvinte, ce se scria şi cum se citea la mijlocul deceniului al cincilea.

Să citim atent primele strofe ale poemului Destăinuire, trecând cu vederea stângăciile: "Prieteni, am strâns în versuri tot oraşul ăsta mare/ ce-şi fermenta lumina ascensoarelor pe geam./ Pribeag cu umbra, vagabondând prin cartiere/ lipeam de gard poeme şi noaptea iar visam// În simplu gest, am adunat oraşul pe hârtie/ şi oamenii i-am transformat în semne de-ntrebare. (subl. mea) / Am răscolit ecoul zgomotos când palpitau pistoane/ şi-am râs de cel mai simplu gest de întristare". Intrând pentru câteva secunde în jocul sugerat de autor şi numărând conştiincios semnele de întrebare, nu vom găsi mai mult de zece. La fel cum nu vom întâlni, în poeme, prea mulţi oameni. Şi nici prea multă umanitate. Fervorile reportajului, ale notaţiei descriptive sau ale consemnării micilor snobisme şi mondenităţi sunt tipice pentru scrisul lui Mircea Popovici. Adică toate acele flash-uri care preced emoţia şi o inhibă la timp. Nu îndeajuns de reci pentru a le considera maşinale, dar nici atât de mobile pentru a le putea povesti, poemele din Izobare confirmă titlul: sunt zone întregi cu presiune constantă, teritorii de pe continente, dintre constelaţii ori de sub piele care nu-şi dispută deloc tensiunile. Pe fondul acesta calm şi detaşat, cu o implicare precaută şi cumpănită, versurile intenţionat şocante rămân întotdeauna la suprafaţă, vizibile, şi se reţin mai uşor. Iată exemple: "Pe străzile liniare ca maniile fixe din noi", "Luna era jos, căzută ca o monedă din buzunar", "În strofe iubirea era tot atât de aprinsă/ ca vinul ce curgea prin trupul devenit alambic./ Închideam cartea, lăsam dragostea-n raft/ şi-apoi nu mai credeam despre nimeni nimic", "Primăvara, mi-am spus, oamenii au culoarea hârtiei de calc", "Iubita era blondă ca tutunul calitatea întâi" etc.

Un volum ca Izobare de Mircea Popovici, aparţinând de drept cărţilor importante ale acelor ani, are acum meritul de a suprapune o imagine clară şi stabilă unei poezii destul de greu de urmărit cu ochiul liber. De a încetini, de fapt, metabolismul galopant al generaţiei sale.

Generaţia evitată



Ca şi autorii de roman istoric, Octavian Soviany se foloseşte - în Dilecta (Cartea Românească, 2006) - de un context cultural pentru a aplica în voie schemele precise ale poeziei sale. }inta pare să fie crearea nu a unei lumi, cât a unui tip de sensibilitate. Faptul că el pozează când în Casanova, când în Cristobal Colon, nu trebuie să ne inducă în eroare. Cum nici numeroasele concettisme din unele poeme nu trebuie să ne facă să-l credem un artizan baroc. Şi nici, cu certitudine, un decadent. Ar fi o decizie corectă numai pe jumătate, aşa cum titlul este îndreptăţit doar pentru prima parte a volumului. Cea de-a doua este, totuşi, dedicată Adorei, o soră la fel de fermecătoare a Dilectei.

Pe de-o parte, poemele sunt microscenarii erotice transcrise în versuri puţine. O consistentă (şi citabilă) secţiune a cărţii e alcătuită din distihuri. O alta gravitează în jurul catrenelor. Mecanismele retorice ale acestei poezii se dovedesc de-a dreptul liniare: "Îmbracă-te, Dilecta, în rochia ta fraise/ Suntem primiţi la curte diseară de Louis Seize"; "Din corpul tău voi face, pitiţi pe după storuri,/ Ca Des Esseintes pe vremuri, o orgă de lichioruri"; "Falernul şi Massicul încep să-mi dea de furcă./ Dilecta, mă omoară bărbia ta habsburgă!"; "Picioarele Dilectei fac vâlvă prin Paris/-Nu crezi că am dreptate, don Ramon de Taxis ?"; "M-a năpădit tristeţea şi vreau să ştii de ce:/ Te-am aşteptat aseară la Saint-Germain-des-Prčs"; "În degetele mele s-a deşteptat artistul:/ Dilecta este pianul, Venetis - pianistul". Savoarea nu vine din tropi rafinaţi până la exces, ci din exotismul cuvintelor. Descoperim nume noi având senzaţia unor locuri noi. Un procedeu de maximă concentrare, dar un pic cam fragil. Tehnic vorbind, miza fiecărui distih stă doar în sunetele bizare pe care le cultivă în mod constant.

Mai mult decât atât însă, dincolo de finalitatea ludică, transpare o atitudine ceva mai insidioasă, nehotărâtă între seducţie şi gratuitate, jucate convingător. Chiar dacă tot lineare, imaginile din ciclul Dilecta desnuda sunt mai puţin ataşate de cuvinte. Ele vorbesc în construcţii migăloase şi elegante despre o posibilă şi nuanţată dragoste: "Dorm în/ patul adânc al/ Dilectei ca un iepure/ mare de casă cu/ blana fierbinte" sau "Doarme în/ iarbă cu/ genunchii/ descoperiţi./ Pe lac -/ două lebede."

Riscul cel mare al oricărui autor care a ajuns la momentul în care poate scrie bine despre (aproape) orice îl pândeşte şi pe Octavian Soviany. Atât de îndrăgostit de cuvinte încât refuză să le citeze, ferindu-se de intertextul specific congenerilor săi, el cade în periculoasa tentaţie de a cita atitudini, de a pastişa măşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara